Va amintiti acum cinci ani cand a inceput pandemia de covid si lumea a fost data peste cap? Spuneam atunci cu o nostalgie dulce-amara "eram fericiti si nu stiam", referindu-ne la viata de dinainte de covid.
Va amintiti acum trei ani cand Rusia a invadat Ucraina? Am fost anxiosi o vreme, apoi am ajuns sa ne obisnuim, fiecare cu viata lui, fiecare cu bula lui, mergand mai departe.
Adevarul este ca ne obisnuim cu orice. Va mai amintiti viata de dinainte de 1989? Eu da, era greu, era saracie, era teroare, era frig, eram izolati si privati de drepturi esentiale. Se obisnuisera oamenii cu privatiunile? Da, instinctul de supravietuire si rezilienta nu te lasa la greu. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, n-as vrea sa retraiesc nimic din acele vremuri, vreau doar sa spun ca omul se obisnuieste cu orice, indiferent cat de bine sau rau. Viata merge inainte. Dar e important si cum.
Acum suntem din nou intr-un moment in care ne spunem ca inainte eram fericiti si nu stiam (foarte rau ca nu stiam, tocmai lipsa de apreciere pentru drepturile si liberatile pe care le aveam si inca le avem e unul din nenumaratii factori care ne-au adus aici).
Dezamagirea si perplexitatea, pe care mizeaza cei care vor sa instaleze o noua ordine sociala nu ne ajuta. Dezamagirea si perplexitatea ne blocheaza resursele. Ne trezim amortit si incetosati, nu vrem sa credem ce se intampla. Dar ce se intampla este real. Oameni ca noi nu sunt totusi chiar ca noi, ba chiar ne-ar vrea cel putin inchisi daca nu chiar spulberati complet. Oameni ca noi dar nu chiar ca noi vor si pot sa arunce planeta in razboi si haos. Oameni ca noi si nu chiar ca noi isi vad interesele materiale si doar interesele materiale. Umanitatea? Da-o-n ma-sa...
Natura umana e complexa si are multe aspecte ca sa parafrazez un celebru personaj din Filantropica (un film de-a dreptul psihologic si foarte bun de altfel).
Obisnuiam sa-mi spun des ca the best is yet to come. Si a mers, viata mea de adult a aratat si s-a simtit din ce in ce mai bine. Se pune ca suntem in mare masura creatorii propriilor noastre vieti si cred ca asa este, cu conditia sa ne cunoastem bine psihologia, sa ne intelegem nevoile si sa ne putem admite contributia noastra la raul din lume. Cati dintre noi au timpul, dedicarea, mijloacele sa-si cunoasca virtutile si defectele si sa-si slefuiasca interioritatea? Dupa cum se vede cu ochiul liber si prin rezultatele alegerilor de peste tot, putini, mult prea putini.
Este si asta o alegere, desigur. Si oamenii au dreptul sa aleaga sa ramana in bezna mintii. Este cadoul otravit cu care ne-a inzestrat universul: putem sa alegem de ce parte a realitatii sa ne situam. Si omul e liber sa decida sa coalizeze cu raul din el si din altii. Si dintr-un motiv care imi scapa, mai multi fac aceasta alegere.
Scriu aceste reflectii pentru mine, ca sa ma adun de pe marginea prapastiei disperarii, pentru ca e greu sa accept ca desi fac munca pe care o fac, desi am ales un drum in viata care pune pe primul loc constientizarea si asumarea partii noastre de contributie la felul cum ni se dezvaluie viata, desi cred ca omul are un potential spiritual enorm inca prea putin explorat si manifestat, desi stiu ca civilizatiile infloresc si apoi se ofilesc si mor, adesea ingropandu-se singure din cauza propriilor alegeri, totusi nu imi e usor sa admit ca atat s-a putut, ca e ceea ce e si alte truisme de genul.
Recunosc ca imi e greu sa vad cum oameni cum nu au nicio problema sa fac rau, nu au nicio problema sa isi trimita copiii in lupte care duc la moarte sigura pentru mize cat se poate de subiective, ca soarta unei jumatati din planeta se negociaza intre doi bunicuti de peste saptezeci de ani care traiesc in filmul lor si nu par deloc interesati de vietile milioanelor de fiinte care sunt afectate de dorintele lor de marire.
Ce-i ajuta pe oamenii de rand in aceste momente? Ce i-au ajutat mereu au fost credinta si capacitatea de discriminare a constiintei (gandirea critica). Noroc ca suntem inzestrati cu capacitatea de a crede, de a spera, de a visa si frumos, si mai ales suntem inzestrati cu capacitatea de a cultiva pacea in sufletele noastre. Desigur, a-ti cultiva pacea interioara necesita munca, dar nici pe departe nu e atat de costisitoare ca a mentine pacea pe glob.
Pacea interioara, asa de simpatic descrisa de animatia Kung-Fu Panda (unul din preferatele mele in materie de animatie) e ceea ce ne este tututror la indemana. Putem alege sa o cultivam si garantez ca e de durata si nimeni nu o poate fura din exterior.
Mai multa introspectie, mai multa educatie a propriilor minti, mai multa cunoastere a potentialului distructiv si autodistructiv din propriile psihologii ar putea sa ajute mult. Dar toate acestea necesita munca si disciplina sustinute si nu ofera satisfactii materiale, cel putin nu garantate. Nu necesita investitii majore si nu prea reprezinta o nisa profitabila pentru economiile de consum.
Pacea interioara este o afacere privata ca sa spun asa, il priveste pe fiecare om in parte.
Dar nu e mai usor sa visezi la un Mesia, un Mos Craciun fabulos care vine din neant si ti-o pune in gehte? E mai usor, si multi prefera sa creada inca in Mosi Craciuni si Zane. Pacat.
Dar nu uitati, intotdeauna exista si o alta cale. Intotdeauna avem optiuni, iar cultivarea autonomiei personale (suveranitatea 😀 cum ar veni - multi nu
o au inauntru si de aceea o viseaza in afara) cultivarea pacii in interior sunt accesibile si cu rezultate garantate.
Foto: Rene Magritte L'Oiseau de Ciel