miercuri, 15 noiembrie 2023

De ce nu investesc in digital marketing si in marketing in general

 Este plin internetul de oferte peste oferte de servicii de digital marketing, dar eu nu le privesc cu ochi buni. De ce? In primul rand pentru ca implica niste costuri foarte mari, nu atat materiale, cat mai ales de timp.

In meseria mea, dar nu numai, ci si in viata mea si a ta, timpul este cea mai valoroasa resursa. Nu incurajez risipirea lui pe platforme de "socializare", pe tutoriale, pe intalniri peste intalniri cu diversi specialisti mai mult sau mai putin pregatiti in crearea de materiale asa zis gratuite pentru a sustine acest tip de marketing.

Eu cred ca sistemul actual de marketing digital nu este un sistem sanatos, cred ca este defavorabil atat profesionistilor cat si clientilor. Singurii care beneficiaza din plin sunt vanzatorii de spatiu publicitar (platformele insele).

Desi nu contest utilitatea platformelor, totusi cred ca oamenii mai mult pierd (timp, bani, energie) cu "ajutorul" platformelor decat castiga.

Atat cat pot evita sa contribui la expansiunea unui sistem pe care il consider nesanatos, o voi face.

Militez pentru un stil de viata cat mai in acord cu legile naturii. Nu e nimic natural sa stai nemiscat cu orele, incercand sa digeri continut creat cu scopul de a te tine captiv in fata unui ecran si departe de adevaratele surse de satisfactie: natura si relatiile umane autentice (din viata reala adica).

Prin meseria mea incurajez oamenii sa duca o viata autentica, sa se conecteze intre ei si cu parti vitale din ei insisi. Aceste lucruri devin imposibile cand oameni sunt conectati in majoritatea timpului la retele virtuale.

In ritmul acesta exista riscul sa uitam ce ne defineste ca oameni.

Legat de asa numitele cadouri sau continuturi oferite "gratuit" in schimbul datelor de contact, cred si eu asa cum se si spune in marketing, ca daca ceva este oferit gratuit inseamna ca tu esti produsul (sau ma rog, cumparatorul virtual).

Eu imi respect clientii suficient cat sa nu ii bombardez cu mesaje inutile, sa nu-i manipulez cu mesaje menite sa le trezeasca te miri ce frici de a nu ramane pe dinafara, sa nu ii indemn insistent sa se inscrie in comunitatea mea virtuala (in caz ca as avea una) si asa mai departe.

Poate ca sunt old school, dar cum spune sloganul, cred ca old school is cool.

Psihicul nostru e batran. Nu tine pasul cu schimbarile culturale si tehnologice, din fericire.

Avem si acum aceleasi nevoi psihologice dintotdeauna.

Niciuna din ele nu poate fi satisfacuta online, desi ne amagim ca ar fi posibil.

Asadar, ma bazez exclusiv pe recomandari din partea clientilor si desi nu pot spune ca "am generat profit" asa cum se lauda expertii in marketing digital care se promoveaza pe platformele online, reusesc sa traiesc din profesia mea si sa am si timp pentru familie si viata personala.

In fond, serviciul pe care il ofer eu este unic, psihoterapia, psihanaliza pe care o practic este direct legata de persoana mea, de experienta mea de viata, de configuratia mea constienta si inconstienta cel putin in aceeasi masura in care este legata de formarea mea (pe care nu am intrerupt-o niciodata). Este un serviciu ultraspecializat si potrivit doar pentru acei oameni cu care am experiente de viata comune, fie ele constiente sau inconstiente. Exista o lege a firii care se manifesta in toate, dar in cabinetele de psihoterapie devine foarte palpabila: oamenii asemanatori cauta (inconstient mai ales) oameni cu care sa poata interactiona, in prezenta carora sa existe o reactie a psihicului. Intr-un mod cat se poate de nemarketat digital, acesti oameni se gasesc fie prin cautari, fie prin recomandari, fie prin sincronicitati. Eu mi-am intalnit terapeutii, pe fiecare din ei, la evenimente unde am fost adusi de interese comune. Nu toti clientii isi intalnesc asa terapeutii, dar cei care sunt foarte motivati ii voi gasi pe cei potriviti oricum.

Mai sunt si alte motive pentru care nu apelez la publicitate: incerc sa practic cat de mult pot ceea ce predic, adica sa petrec timp in introspectie, in dialoguri interioare, in contact cu corpul meu sa petrec timp cu familia si cu oamenii pe care ii iubesc, cu animalele, cu natura, sa petrec timp onorandu-mi pasiunile si timp in care sa reflectez la munca mea, timp in care sa ma documentez, timp in care sa ma relaxez. In plus, costurile publicitatii ar trebui sa le suporte ulterior clientii mei, ceea ce nu mi se pare potrivit. Mai multe detalii despre costurile psihoterapiei am dat aici.

Toate demersurile de marketing consuma enorm de mult timp (si bani) si energie mentala si in plus te mentin intr-o zona extrem de rationala a mintii, zona din care eu am nevoie sa ies cat mai mult timp daca vreau sa imi fac treaba bine si daca vreau sa fiu bine.

Mai mult, reclamele online pot fi folosite in defavoarea persoanelor vulnerabile, puteti citi mai multe in investigatia pressone: https://pressone.ro/academia-de-psihoterapie-care-ti-sugereaza-sa-imprumuti-bani-de-la-banca-pentru-a-te-vindeca-de-cancer-prin-constelatii/

Revenind la practica psihoterapiei si la promovarea unui stil de viata sanatos pentru suflet, eu mi-as dori ca oamenii sa petreaca cat mai putin timp online, unde sunt captivi in fata unor informatii adesea indoielnice si a unor reclame agresive care apasa butoanele fricilor, nemultumirilor de tot felul si in general ale vulnerabilitatilor noastre.

Mi-as dori ca oamenii sa se conecteze intre ei si cu sursa lor interioara de "informatii" cu flerul sau intuitia sau inima, cum i se mai spune acestei capacitati naturale de a fi ghidat din interior catre ceea ce este cu adevarat potrivit intr-o anumita situatie.

Am citit de curand un fragment dintr-o lucrare a unui filozof, care m-a intristat si m-a ingrijorat profund. O redau mai jos pentru ca are indirect legatura cu ce tocmai spuneam:

"Vom reduce de manieră drastică educația, pentru că un individ incult are  un orizont de gândire limitat, cantonat în preocupări mediocre. Trebuie să facem în așa fel încât accesul la știință să devină din ce în ce mai dificil și elitist, între popor și știință să existe o prăpastie, iar informația destinată publicului larg să fie lipsită de orice conținut cu caracter subversiv.

Mai ales fără filozofie. Și aici, trebuie să folosim puterea de convingere și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, emisiuni de divertisment care să se adreseze doar laturii emoționale sau instinctive. Mințile vor fi ocupate cu ceea ce este inutil și ludic.

Este bine, printr-o vorbărie și muzică neîncetate, să împiedicăm mintea să gândească. 

Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane. 

Nu există un tranchilizant social mai bun.

În general, vom face în așa fel încât să eliminăm partea serioasă a existenței, să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății. Condiționarea va produce astfel ea singură o asemenea integrare, încât unica  frică – pe care va trebui să o întreținem - va fi cea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accede la condițiile necesare fericirii.

Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, și trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă. 

Tot ceea ce conduce la adormirea lucidității sale este bun din punct de vedere social, iar ceea ce ar amenința să îl trezească trebuie să fie ridiculizat, înăbușit, combătut. Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul trebuie să fie desemnată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin vor fi apoi tratați ca atare".

Günther Anders - ,,L'obsolescence de l'homme: sur l'âme à l'époque de la deuxième révolution industrielle" (1956)" (Obsolescenta omului, volumul 1, tradus in romana la editura Tact).





vineri, 15 septembrie 2023

Nu te teme de schimbare! Curs pentru femei

 

Schimbarea este inevitabila. Pentru femeile din cultura vestica, perioada premenopauzei si menopauza sunt descrise predominant in termeni de pierdere: declin hormonal, pierderea elasticitatii pielii, infertilitate, scaderea pana la disparitia dorintei sexuale, simptome, boli, lipsuri peste lipsuri, pe scurt imbatranire. Soc si groaza!

Multe dintre femeile care au fost deshise sa ma ajute sa pregatesc acest curs au povestit ca au fost luate prin surprindere de aflarea vestii ca mai au putin pana la temutul moment al menopauzei (definita ca absenta ciclurilor menstruale pentru o perioada de cel putin douasprezece luni) si ingrozite de lista lunga de amenintari la adresa calitatii vietii cu care au fost intampinate de medici.

Am decis sa organizez aceste cursuri de dezvoltare personala pentru femei care se pregatesc pentru perioda premenopauzei si pentru menopauza ("Nu te teme de schimbare") pentru ca simt ca este nevoie de acest sprijin pentru si intre noi.

E nevoie sa ne reamintim ca imbatranirea e un proces natural care face parte din viata si din ciclurile firesti ale naturii. Timp de mii, chiar zeci de mii de ani sa imbatranesti a fost un privilegiu, iar femeile ajunse la menopauza au avut (pe buna dreptate zic eu) un statut privilegiat de Femei Intelepte.

Ce s-a intamplat in lumea moderna, cand au luat-o lucrurile intr-o directie atat de ostila imbatranirii?

Da, menopauza vine cu schimbari si, de ce sa nu recunoastem, cu pierderi importante. Dar de ce sa ne ancoram in pierderi si sa suferim dupa trecut si sa nu incercam sa descoperim ceea ce ne aduce ea nou si folositor in istoria vietilor noastre?

Asta mi-am propus sa facem impreuna timp de patru intalniri saptamanale, fiecare cu durata de doua ore, intr-un grup restrans de patru-sase femei.

Vom vorbi despre:

  • simptome, tipuri de abordari (naturiste, alopate)
  • menopauza ca proces de initiere intr-o noua etapa a dezvoltarii spirituale
  • cautarea unui sens al procesului de imbatranire si pregatirea pentru transformarea finala
  • gasirea unui nou rol in comunitate (familie, viata sociala)

Vom avea teme individuale pentru acasa, vom aduce in grup perspective diferite, temerile dar si sperantele noastre pentru o dezvoltare in acord cu legile firesti ale naturii.

Desi lucrez aceste teme in procese individuale cu femei, consider ca energia grupului poate cataliza si sustine procesele de initiere pe care le travesam. De asemenea, cred ca astazi, femeile nu se mai aduna in grupuri atat de des pe cat ar avea nevoie, asa ca aceste intalniri pot fi si ocazii de a ne hrani nevoia de a apartine unei comunitati, unei societati exclusiv feminine.

In cadrul acestor intalniri ne vom concentra pe procesul de transformare psihologica si rolul initiatic al premenopauzei si menopauzei in dezvoltarea/ maturizarea noastra spirituala.

Aspectele ce tin de conservarea tineretii, sanatatii si aspectului fizic vor fi atinse tangential, in scopuri informative, iar intalnirile noastre vor fi tolerante cu orice optiuni individuale are fiecare dintre noi in acest sens. Nu militez pentru sau impotriva niciunei forme de terapie sau de sprijin disponibila pe piata pentru femeile din aceasta nisa, interesul meu  insa merge predominant in directia sustinerii proceselor individuale de dezvoltare emotionala, indiferent de mijloacele alese de fiecare femeie in parte pentru a-si sustine starea de bine.  Intalnirile de grup ne vor permite sa exploram diferite abordari si optiuni si sa dezvoltam o atitudine de curiozitate receptiva, nonjudicativa specifica femininului din noi.


Detalii curs: patru intalniri saptamanale cu durata de doua ore fiecare, in persoana.

Locatia: Cabinet Individual de Psihologie

Date: 18.10.2003; 25.10.2003; 01.11.2023; 8.11.2023, intre orele 18.30-20.30

Cost early bird (plata pana pe 30 septembrie 2023): 500 RON/curs de patru intalniri.

Cost (pentru persoanele care se inscriu sau platesc dupa1 octombrie 2023): 600 ron/ curs patru intalniri

Plata se efectueaza in contul RO11INGB0000999903912044 Cabinet Individual Feordeanu Iulia

Numar de participante: minim patru, maxim sase.


Daca doriti sa participati este necesar sa va inscrieti completand formularul de mai jos:

https://forms.gle/XUSzbJxs5oKr2YNcA






joi, 3 august 2023

Cand companionii blanosi dispar din vietile noastre

 


Am insotit anul acesta pe ultimul drum (la veterinar) doua dintre animalele iubite ale familiei. Un al treilea este si el intr-o perioada de tranzitie spre (probabil) alta dimensiune... 

Cand am pierdut prima pisica, in martie, mi-a fost foarte greu sa traiesc si sa procesez toata durerea, remuscarile, dubiile, si golurile pe care le simteam. Am inceput sa caut alinare in carti (o deprindere veche, din vremuri in care imi era teama sa-mi arat vulnerabilitatea catre oameni).

Am descoperit ca exista inclusiv psihoterapie specializata in procesul de doliu dupa pierderea unui animal (nu la noi, inca, dar exista in lume) si exista si asistente in procesul de moarte si doliu dupa animal (death doula for pets).

Sigur, traim intr-o lume in care orice nevoie umana este exploatata si transformata intr-o initiativa lucrativa, dar nu e acesta subiectul articolului.

Daca exsta aceste servicii, e clar ca exista nevoia pentru ele.

Avem nevoie sa fim acompaniati in procesul de doliu dupa plecarea animalului de companie in aceeasi masura in care avem nevoie sa fim asistati in procesul prin care trecem dupa orice alta pierdere importanta din viata noastra. Nu este un proces diferit, nu stiu daca chiar e nevoie de specialisti strict pe nisa de animale domestice... 

Revenind la subiect, cand companionii domestici se retrag din vietile noastre, fie ca trec intr-o alta dimensiune fie ca sunt pierduti (se intampla frecvent), lasa in locul lor un mare gol. Il simtim la propriu, in casele care par goale, in ritualurile lipsa, in curatenia si ordinea nefiresti, dar mai ales la figurat. Dezvoltam relatii intime cu animalele noastre, simtim ca ele ne inteleg si ne accepta ca nimeni altcineva, ca nu ne pun conditii, ca sunt mereu acolo. Ne ofera inepuizabile bucurii si satisfactii prin privirile, atingerile, vocalizele, poznele lor si dovezile de iubire de netagaduit pe care ni le fac. Devin o constanta a vietilor noastre, le purtam in minte inclusiv cand suntem in vacante departe de ele, ne asiguram ca le este bine, vrem sa le oferim ceea ce au nevoe si mai presus de orice, nu vrem sa le stim in suferinta.

Este curios sa observ ca de multe ori oamenii sunt mai atenti la animalele lor decat la restul oamenilor din jur, dar nu e treaba mea sa judec, important e ca sunt atenti la alte fiinte.

Nu e locul si momentul potrivit sa vorbesc despre animalele care nu sunt tratate cu respect, eu vreau sa vorbsc acum despre cele iubite atat de mult incat la plecare par ca iau cu ele o parte din noi. Este atat de dureros... E dureros inclusiv sa constati ca viata merge inainte pentru restul lumii ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, desi tu sti ca s-a intamplat ceva, ca lumea ta nu mai e la fel si totusi trebuie sa continui sa mergi inainte ca si cum ar fi la fel. Singurele dovezi solide ramase in urma lor sunt urmele de pe mobilier si haine si fotografiile.

Faptul ca traim atat de cosmetizat, ca ne indepartam atat de mult de moarte si de suferinta in stilul nostru "modern" de viata ne ingreuneaza procesul de doliu si acceptarea pierderii.

Nu ajuta deloc sa auzi ca "lasa, e mai bine acolo unde e acum", sau "lasa, luam altul/alta" sau "de ce suferi atat, e doar un animal" sau "de ce suferi era batran", "de ce suferi era clar ca o sa moara la un moment dat".

Da, stim ca toate fiintele se duc, stim ca orice inceput e inceputul sfarsitului, dar parca nu suntem niciodata pregatiti cand finalul soseste.

Poate asta e esenta dragostei pentru animale. Cred ca s-a si spus ca suferinta e pretul pe care il platim pentru iubire atunci cand se termina sau ceva in genul acesta.

Eu stiu ca nu pot trai fara animale, chiar daca plecarea lor ma lasa foarte vulnerabila si chiar daca am nevoie de luni intregi ca sa imi recuperez energia consumata in procesul de doliu. Momentele de tandrete, comunicarea din priviri sau din atingeri, poznele animalelor din viata mea si lectiile pe care mi le ofera ele sunt prea pretioase ca sa vreau sa renunt la adoptie pentru a evita suferinta pierderii.

Dar cunosc oameni care sufera atat de mult dupa pierderea unui companion animal incat refuza sa mai adopte vreodata. Fiecare traieste pierderea intr-un mod propriu, si aceasta poate fi o suprema dovada de iubire si fidelitate fata de fiinta plecata.

Nu putem judeca, nu exista cinci pasi standard pentru a depasi pierderea, chiar daca fazele doliului pot fi comune cu cele tipice enuntate in toate cartile de psihologie a pierderii (negarea, furia, disperarea, idealizarea, depresia, redefinirea valorilor despre viata si moarte, acceptarea), nu exista un timp standard in care ne revenim, nu exista nimic care sa scurteze procesul firesc. E important sa ne respectam sentimentele, durerea, si sa ne oferim timpul si cadrul securizant in care sa ne exprimam (sa povestim despre finnta pierduta, sa plangem, sa facem ceea ce credem ca ne poate alina). Poate pentru ca nu ne oferim unii altora acest spatiu au si aparut psihoterapeutii pentru procese de doliu dupa animale. In orice caz, nu ajuta la nimic sa incercam sa "trecem peste" si sa "fim puternici". Dimpotriva, negarea sentimentelor poate duce la o intrerupere a procesului de doliu si poate aduce multe complicatii emotionale ulterior. Sunt sigura ca animalelor noastre nu le-ar fi placut sa ne vada inghitindu-ne suferinta si comportandu-ne ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Eu sper sa gasim / sa gasiti alinare la cei din jur in cazul unor asemenea momente dificile si sa nu fie chiar nevoie sa apelati la psiholog...


miercuri, 19 iulie 2023

Cautand sensul vieii


Pe drumul catre un sens al existentei am experimentat de mai multe ori calitatea eliberatoare a renuntarii... Asa cum spune Swami Vivekananda (tradus la editura Herald) renuntarea a parut a fi si pentru mine o parte importanta a "adevaratei vieti"...

Mi-am petrecut ultimii douazecisicinci de ani din viata cautand ceva, nu stiam nici eu exact ce,  simtind imperativ ca trebuie sa merg inainte pe drumul care mi se arata pas cu pas. Am ales sa studiez psihologia apoi drumul m-a condus spre psihoterapie si mai concret spre psihoterapia jungiana. Privind inapoi, incep sa discern traseul pe care am mers si sa inteleg si directia spre care ma indreptam.

Am ales specializarea in jungiana pentru ca Jung vorbea asa de apasat despre cautarea sensului individual al propriei vieti. Mergand pe drumul asta am realizat ca nu era nici pe departe singurul care vorbea despre cautarea sensului. As fi putut poate sa aleg o alta cale, nu neaparat psihanalitica pentru a merge spre o destinatie similara... Multi filozofi, reprezentanti ai religiilor sau psihologi s-au preocupat de aceleasi cautari. Probabil este insasi chemarea sufletului, asa ca este mai putin relevanta "metodologia" de care ne folosim ca sa ajungem la un raspuns si un mod de viata coerent cu raspunsul pe care l-am gasit pentru intrebarea "care ar fi sensul vietii mele"?

Din ce observ in jur, e o intrebare cu care traim toti in interior. Tocmai de aceea exista si raspunsuri prefabricate, gata de a fi servite persoanelor mai comode. Sunt multe variante de drumuri batatorite, asfaltate, autostrazi simbolice create de sisteme fie ele politice, religioase sau sociale care ne incurajeaza sa apucam calea propusa. Uneori incurajarea e mai degraba o impunere prin forta. Probabil multa nefericire vine din aceste alegeri fortate, de a merge pe drumuri deschise sau impuse de altii. Jung considera ca lenea (comoditatea) e cel mai mare dusman al omului. Pare o afrmatie cam extrema, dar cine stie, poate sa fie adevarat.

Pare mai comod sa mergi pe un drum trasat de altii. Nu mai trebuie sa iti pui intrebari, sa iei decizii, sa risti. Pentru multi, pare mai usor sa nu-si bata capul. Ceea ce ii pune pe cei care propun modele prestabilite in postura sa aiba foarte multa putere.

Nu despre cai batute de altii inainte vreau sa vorbesc, ci despre faptul ca cred ca este posibil sa mergi pe un drum personal si sa-ti gasesti binele, si experienta mea imi intareste aceasta credinta.

Imi amintesc ca la un moment dat, cu peste zece ani in urma am explorat destul de superficial metoda adleriana a studiului amintirilor timpurii. E o metoda simpla, pe care o puteti aplica singuri, gasiti toate detaliile de care aveti nevoie pe internet. Pe scurt, pornind de a amintirile timpurii ale unei persoane, se poate prefigura un tip de drum, de destin pe care l-ar putea urma persoana respectiva de-a lungul vietii. Pentru mine metoda a avut validitate cand am testat-o. A fost unul dintre momentele in care am realizat ca sunt multe cai prin care putem sa ajungem la destinatie, a fost poate punctul de plecare pentru a ma detasa de dogmatismul jungian si de credinta ca acest parcurs ar fi mai bun decat altele. Desi pentru mine intr-adevar pare sa fie drumul potrivit. Dar n-as putea sa generalizez, tocmai pentru ca vad in jur oameni care cauta acelasi lucru pe cai diferite, si gasesc.


Amintirile mele tipurii si experientele pe care le-am avut cu practica de miscare autentica (Authentic Movement) si cu imaginatia activa (tehnica de lucru specifica psihanalizei jungiene, dar si multor stiluri de samanism) converg spre aceeasi directie. Caut simplitatea, eliberarea, iubirea care nu poate fi definita in cuvinte. Unii spun ca sensul vietii este sa-l cautam pe Dumnezeu. Altii spun ca Dumnezeu este iubire... Eu caut iubirea, deci exista o sansa mare sa le gasesc pe amandoua :).

De la prima mea experienta de miscare autentica de acum mai bine de zece ani, am ramas cu o imagine si o traire a unei femei libere, mature. Era ceva de necrezut pentru mine in acel moment, cand ma confruntam cu toate complicatiile posibile pe care le adusesera in viata mea alegerile inconstiente facute pe baza experientelor transgenerationale... Aproape nu-mi venea sa cred ca in interiorul psihicului meu exista deja aceasta femeie-femeie. Ancorata, linistita, care se simte in siguranta, care iubeste si se iubeste.

Dar aceasta imagine cred ca m-a salvat. Pshicul meu m-a salvat. Am trait anii care au urmat gandindu-ma la ea. Oare cand o sa se manifeste? Oare cand o sa simt asa? Oare cand o sa traiesc asa?

Am urmat drumuri nebatute, am continuat sa fac alegeri, nu mereu foarte constiente dar macar au fost mai personalizate, mai specifice mie si momentelor in care ma aflam, nu atat de mult repetitii ale unor istorii de familie.

Am continuat sa practic ceea ce  are sens pentru mine: miscarea autentica, imaginatia activa, psihanaliza, explorarea diferitelor posibilitati de a alege, de a trai.

Cred ca majoritatea oamenilor fac asta, dar multi o fac numai pana la un punct. Apoi se opresc din cautari si experimente personale. Nu stiu foarte clar de ce, nici nu cred ca exista raspunsuri universal valabile.

Tot la un atelier de miscare autentica am gasit in interiorul meu un alt raspuns valoros. Cautam sa-mi inteleg si sa-mi revendic puterea personala pentru a iesi dintr-un impas, si rasunsul pe care l-am primit m-a surprins si m-a convins in aceleasi timp. Puterea personala sta in a renunta. Nu a renunta in sensul de a te da batut, ci a renunta la control, la iluzia ca vom gasi in mintea noastra o cale rezonabila de a iesi din impasuri;  a te lasa purtat/a de mana invizibila e destinului. Acest raspuns a venit insotit de o forma de iubire pe care nu am stiut cum s-o numesc decat transcendentala si a fost foarte convingator.

Pentru mine asadar experienta renuntarii a fost probabil una dintre cele mai importante lectii pe care le-am invatat in procesul de cautare a sensului. Ba chiar s-ar putea ca renuntarea sa fi devenit un sens in sine. De fiecare data cand am renuntat cu gratie, s-au deschis usi neasteptate catre cai line care m-au dus in locuri, situatii, relatii care se potrivesc cu cautarile mele.

Experientele asa numit irationale pe care le-am trait prin miscare autentica sau imaginatie activa  m-au convins ca ceea ce caut eu nu e de negasit, ca ceea ce ne promit diferitele cai spirituale nu sunt   povesti amagitoare menite sa ne faca trecerea prin viata mai dulce. Si aceasta credinta ca ceea ce caut chiar poate fi gasit m-a mobilizat sa continuu sa fac ceea ce sufletul meu cere de al mine.

Dar vreau sa subliniez ca nu este nici usor si nici rapid. Contrar propavaduirilor reclamelor si psihologiei pop, drumul spre vindecare sau realizare de sine este lung (dureaza toata viata), dificil, presupune sacrificii si cel putin pe unele portiuni presupune sa fii impotriva curentului.

Nu e doar un mod de a trai in acord cu teoria jungiana, e un model de experienta umana propus din cele mai vechi timpuri, si fiind inca valabil de atatea mii de ani, e foarte probabil  sa aiba sens si pentru noi, oamenii "moderni".

Dupa un sfert de secol de cautari incep sa vad rezultatele in jurul meu, nu doar in imaginatie activa ci in viata de zi cu zi.

Din ce in ce mai mult experimentez forta puterii personale de a renunta la control, de a lasa lucrurile sa se aranjeze de la sine. Ce mod economic de a trai descopar si ce multe surprize frumoase imi face viata!

Nu e usor sa mergi impotriva culturii actiunii, in contra tendintei de a fi mereu ocupat si nelinistit de toate lipsurile ipotetice, dar este posibil si cu siguranta extrem de satisfacator.

Ce am gasit eu dupa insistente cautari neintrerupte este ca se poate trai ca femeie integra si intr-o lume construita dupa principii masculine, se poate sa te bucuri de viata si fara cont de insta, se poate trai ca freelancer si fara digital marketing, se poate iubi fara drama chiar daca vii dintr-o poveste trangenerationala complicata, cu conditia sa iti fii tie insuti/insati fidel/a si sa nu te abati prea mult de la calea ta.


Sursa foto: Editura Herald


joi, 9 martie 2023

Multumesc pentru flori, dar...

 


Am asteptat sa treaca ziua de 8 martie, ziua internationala a femeii (da, inca avem voie sa spunem femeie, dar cine stie pentru cat timp?), cu toate efuziunile, explozia de elogii ipocrite si superficiale la adresa femeilor si a mamelor si raspunsurile sarcastice din partea grupurilor mai constiente de feministi si feministe ("multumesc pentru flori") care sesizeaza ca inca mai este mult de lucru in ce priveste egalitatea in drepturi. In paranteza fie spus, am vazut reactii de la barbati care cereau exemple din constitutie care sa sustina aceste credeau ei, pretinse inegalitati... E dulce-amar amuzamentul fata de asemenea naivitate, pentru ca desigur, e nevoie sa fii femeie ca sa intelegi ca desi constitutia a fost scrisa de un barbat sau o echipa de barbati si desi aparent toti oamenii au aceleasi drepturi pe hartie, fie ei femei sau barbati, realitatea in practica este foarte diferita. Exista cifre care atesta inegalitatile si ele pot fi cautate in surse sigure ( la Centrul Filia, printre altele).

Desigur, e nevoie ca legiutorii si cei care aplica legile sa fie mai degraba femei si mai degraba informati/informate ca lumea sa continue sa se schimbe in directia echitatii. Femeilor care au actionat  le datoram acum accesul la educatie pentru fete, accesul liber pe piata muncii, dreptul de vot si multe altele.

Cele doua parti (cea ipocrita si cea feminista) s-au manifestat destul de vocal ieri si nu e cazul sa mai reiau aceleasi idei (oricum am facut-o deja, in numele partii mai putin ipocrite:)). 

Insa simt ca ceva lipseste din aceste discutii si dispute. Lipsesc discutiile despre femeile care abuzeaza femei, si nu ma refer doar la femeile proxenet ci la toate acele femei in pozitii de putere care se folosesc de alte femei mai putin constiente de puterea lor (si sunt extrem de multe cazuri).

Lipsesc discutiile despre femei care cresc baieti misogini. Chiar am intrebat in stanga si in dreapta printre cunoscutii mei barbati, acum adulti, daca mamele lor le-au transmis sau au incercat macar sa le transmita ceva despre cum ar trebui sa se poarte cu o fata, despre contraceptie etc. Raspunsul unanim: NU.

Lipsesc discutiile despre ura, invidia si gelozia dintre femei care sapa la temelia oricarei relatii de solidaritate si incredere. Lipsesc discutiile despre rautatea fetelor, despre adolescente care sunt violente fata de alte adolescente, despre fetele care agreseaza si umilesc alte fete si baieti.

Lipsesc discutiile despre femei care isi transforma sexualitatea din sursa de placere, conexiune, vindecare in moneda de schimb.

Lipsesc discutiile despre femei care sunt mame, bunici, profesoare de fete si care le dispretuiesc acestora senzualitatea, erotismul, feminitatea, atacandu-le cu virulenta inca din perioada pubertatii cu mesaje care se traduc mai mult sau mai putin prin "esti o curva".

Lipsesc discutiile despre fete si femei care accepta sa fie parte din si sa contribuie la promovarea culturii "hook-up" (sex fara obligatii), desi simt sau stiu ca nu le este bine asa.

Lipsesc discutiile despre femei intruzive (violatoare de granite) si acestea sunt peste tot printre noi, nenumite, nedeconspirate. Vorbim oare despre setea de putere a femeilor? Despre femei castratoare?

Dar despre femeile care sustin abuzatorii si condamna victimele?

Despre lipsa de sustinere dintre femei se mai vorbeste, dar foarte discret. Dar eu constat, de exemplu, ca nu exista zi in care sa deschid o aplicatie sau sa ma plimb pe strada, in care sa nu fiu bombardata instant cu mesaje de la alte femei care imi spun ca nu sunt destul de: slaba, tanara, machiata, parfumata, in forma, de succes, feminina etc... Azi de exemplu am fost intampinata online de la prima ora de o femeie care imi promitea sa ma ajute sa am abdomenul plat. De ce?! abdomenul plat este o anomalie culturala. Este nesanatos, te impiedica sa respiri abdominal, iti preseaza organele...

De ce fac asta femeile altor femei? Despre toate acestea nu prea vorbim, nici de 8 martie nici in restul anului.

E adevarat ca sunt multe nedreptati in sistem si ca avem de munca ca sa incercam sa le indreptam. Dar, fara sa incepem schimbarea in interiorul propriului sistem psihic, fara sa incepem sa recunoastem contributiile pe care le avem, ca femei, la prostul mers al societatii, fara sa ne recunoastem propria misoginie si felurile inconstiente in care sustinem abuzurile importiva femininului, adesea impotriva propriei feminitati, nu vad ca schimbarile sociale sa mearga prea departe.

E nevoie sa incepem cu noi, pentru ca noi modelam lumea prin actiunile, comportamentele si cuvintele noastre. Doar aratand cu degetul catre ceea ce nu functioneaza bine in exterior, doar gasind tapul ispasitor in curtea celuilalt, nu ne vom apropia curand de o lume mai armonioasa.



vineri, 24 februarie 2023

Lumea nu are nevoie de mai multi oameni de succes...

                                                           ci de mai multi povestitori, artisti, pacifisti, indragostiti, terapeuti..


Studii recente arata pe de o parte ca cei mai multi dintre tineri doresc sa devina faimosi si bogati (ambele o masura a succesului dupa standardele sociale de azi), pe de alta parte, ca, oamenii ajunsi in pragul mortii regreta ca nu au experimentat cu totul alte aspecte ale vietii decat bogatia si succesul. Cei mai multi dintre cei studiati inainte de finalul vietii au declarat ca regreta ca nu s-au bucurat mai mult de viata, ca nu au facut ceea ce le facea placere, ca nu au investit timp in relatii de calitate, printre altele. Puteti citi pe internet numeroase articole si studii despre regretele oamenilor aflati pe patul de moarte, dar si despre aspiratiile tinerelor generatii.

Dar azi vreau sa scriu despre povestitori si importanta povestilor in vietile noastre. Am citit de curand cartea Narinei Abgarian "Din cer au cazut trei mere". Am evitat-o mult timp in librarii pentru ca auzisem prea multe laude la adresa ei (a cartii) si eram suspicioasa. Am citit chiar undeva ca cineva o compara cu "Un veac de singuratate"... Mi-am spus ca nu e posibil asa ceva, Un veac de singuratate a fost cartea mea preferata in adolescenta, nu credeam ca ar putea exista comparatie cu orice altceva.

Si totusi... pentru ca vreau sa practic ceea ce predic si anume sa ma bucur de viata si de tot ceea ce imi face placere, si pentru ca imi place la nebunie sa citesc literatura, m-am hotarat sa o cumpar si sa o citesc...

Pe coperta Ludmila Ulitkaia ne indeamna sa citim acest roman pentru ca e "balsam pentru suflet". 

Da, chiar asa este, balsam. Este o poveste care te atinge in suflet, pe suflet si la suflet, e o poveste care poate fi vindecatoare pentru multe tipuri de suferinte pe care le purtam cu noi de generatii, o poveste cum n-am mai citit sau auzit alta pana acum. Si da, comparatia cu Un veac de singuratate are sens, cumva. 

Nu-mi amintesc sa fi plans vreodata citind o carte, dar la aceasta am lacrimat de multe ori. Nu de tristete, ci de emotie. E ceva in felul cum este spusa, cum sunt construite personajele pline de viata si de culoare, de caldura, de bunatate, dar si de toate umbrele specifice naturii (umane), este si un amestec de spiritualitate, misticism, superstitii, dogme, Eros si Thanatos, nastere, renastere, ciclurile vietii, ale civilizatiilor si toate acestea adunate fac ca intregul univers omenesc cu toate legile lui cunoscute si necunoscute sa poata fi regasit si, foarte important, iubit, in cele doar douasutecincizeci si ceva de pagini (mici).

Nu vreau doar sa scriu de bine despre aceasta carte, as vrea sa subliniez ca avem nevoie sa fim atinsi sufleteste mult mai mult decat avem nevoie de validare sociala (succes). Si cred ca e trist ca uitam adesea, furati de marketingul excesiv al culturii succesului social, care sunt de fapt lucrurile de care avem cea mai mare nevoie.

Si cat de multa nevoie avem de povesti, de arta si de iubire in vietile noastre! 

Asa ca azi, de Dragobete (dar nu numai) va puteti face un cadou si va puteti (re)indragosti de natura umana. Iar cartea Narinei Abgarian va poate oferi o scurtatura pentru asta, dar si placerea de a trai alaturi de Maranieni viata de poveste cu bune si cu rele, asa cum este viata in general si totusi atat de plina de magie.