Articole

Responsabilitatea terapeutului, nevoile personale si umbra sa,

in viziunea analistilor jungieni Mario Jacoby, Adolf Guggenbuhl-Craig si David Sedgwick

                                                                                            

Practica psihoterapiei necesita din partea profesionistului o inalta responsabilitate personala, cunoasterea propriilor vulnerabilitati si limite si o cautare permanenta a sensului in viata sa. Pentru a asigura atoate acestea viitorul psihoterapeut va o urma o terapie personala ca parte absolut necesara a formarii sale profesionale. Numerosi analisti jungieni s-au exprimat in legatura cu acest subiect, dintre acestia am ales sa redau cuvintele lui Adolf Guggenbuhl-Craig, Mario Jacoby si David Sedgwick. De cele mai multe ori am ales sa le dau cuvantul direct, citandu-i intocmai, caci convingerile lor, asumate pe deplin si exprimate adesea la persoana intaia au un impact mai important asupra cititorului (ascultatorului).
In primul rand, un profesionist are responsabilitatea de a se forma conform standardelor existente in domeniul in care doreste sa practice. Pentru un terapeut aceasta inseamna o formare solida deopotriva teoretica si practica (terapie personala).

Pentru inceput, iata care este sensul terapiei personale in formarea unui terapeut, in opinia lui Mario Jacoby (1995):

”Asa numita analiza formativa are drept scop mai ales urmatoarele: viitorul analist trebuie sa experimenteze si atat cat este posibil sa isi admita propria sa psihopatologie. Oamenii care nu au experimentat in ei insisi intensitatea a cel putin unor fenomene nevrotice si care nu au incercat sa le faca fata sunt nerecomandati pentru a practica o terapie analitica. Daca terapeutul vrea sa foloseasca empatia intr-un mod autentic si diferentiat, trebuie sa fi invatat cel putin intr-un anumit grad cat poate fi de dureroasa suferinta psihica. In acest sens imaginea vindecatorului ranit este foarte la obiect. De asemenea pare sa fie important pentru viitorul analist sa stie din proprie experienta ca a deveni constient de si a infrunta propriile dificultati sau complexe poate duce la o dezvoltare pozitiva a personalitatii. Acesta are nevoie de cunostinte despre eficacitatea potentiala a psihoterapiei analitice pentru a putea sa suporte propria sa disperare atunci cand are de a face cu cazuri care par fara speranta. O analiza formativa ar trebui, mai mult, sa ofere candidatului o perceptie constienta a propriei sale ”ecuatii personale”, a punctelor sale vulnerabile si a radacinilor emotionale care stau la baza viziunii sale asupra lumii. Ar trebui de asemenea sa il faca mai constient ca este in mod constant expus riscului de a lasa ca un contratransfer iluzional sa interfere cu perceptia empatica adecvata a realitatii pacientului. In consecinta, el are neaparat devoie de o capacitate interioara pregatita mereu sa puna sub semnul intrebarii in mod repetat perceptia sa asupra pacientului si a procedurilor pe care le foloseste, fara sa se simta prea nesigur fata de identitatea sa profesionala sau chiar personala, caci aceasta ar influenta negativ analiza. Eficienta unui terapeut depinde in mare masura de cum reuseste sa ofere un sentiment de siguranta autentica, unde aceasta siguranta trebuie ca simultan sa lase loc pentru dubiile, indoielile care, atat pentru pacient cat si pentru analist apartin proceselor psihice.

Desi o constiinta optima asupra propriilor motive si complexe nu poate preveni complet ca analistul sa faca proiectii flagrante, aceasta le poate totusi diminua efectul. Dar Jung are dreptate sa sublinieze ca pacientul si analistul se influenteaza intotdeauna unul pe altul...”( Mario Jacoby,1985, pg 224)

In concluzie, tot rostul in analiza formativa a terapeutului este ca sa ii dea acestuia o idee asupra acestor fapte de participare mistica (intre inconstientul unuia si al celuilalt). Devenind mai constient in legatura cu el insusi, el trebuie de asemenea sa devina constient de cat de diferiti pot fi oamenii intre ei si cum aceeasi situatie poate fi traita in moduri foarte variate.... a avea experienta propriilor nevroze cu anxietatile lor, a sentimentelor de vinovatie si a altor diferite complexe poate fi un avantaj enorm. Dar este de asemenea important sa fie capabil ca in analiza sa faca fata acestor probleme si sa le depaseasca, macar zonele cele mai problematice ale propriei psihologii.

Jung foloseste termenul de ecuatie personala  pentru a recunoaste faptul ca in psihologie, mai mult ca in orice domeniu nu exista un adevar universal valabil care sa poata fi formulat.  Ar fi o iluzie sa credem ca ceea ce consideram noi a fi adevarat ar fi mai mult decat un adevar subiectiv. Dar nu trebuie sa uitam ca o deschidere spre continuturi care sunt recunoscute in general ca fiind adevarate ramane esentiala. Altfel riscam sa ne inchidem intr-un turn de fildes schizoid al opiniilor personale si sa devenim sterili.

Care sunt, in opinia lui Jacoby (The Analytic Encounter, 1984) prerechizitele necesare pentru a deveni psihoterapeut?

El este de parere ca, pentru a fi analist, o persoana trebuie sa fie stabila si echilibrata si capabila sa faca fata cu succes manifestarilor propriei nevroze. Acesta este sensul proverbului care spune ca un doctor fara propria sa rana nu este un doctor bun. A experimenta cum e sa ai o nevroza si cum este posibil sa o depasesti intr-o anumita masura este absolut esential in a dobandi o empatie valoroasa si realista. De aceea o analiza formativa este o conditie absolut necesara pentru orice analist. Dar de asemenea este necesara si o vasta experienta de viata. In acest sens Jacoby aminteste de un fragment din scrierile lui Jung:

”oricine vrea sa cunoasca sufletul uman nu va invata practic nimic din psihologia experimentala. Ar face bine sa puna deoparte uniforma scolara, sa isi ia adio de la studiile sale si sa hoinareasca cu inima deschisa prin lume. Aici, in ororile inchisorilor, azilurile de nebuni si spitale, in carciumi suburbane, in bordeluri si cazinouri, in saloane elegante, la bursa, intalnirile socialistilor, biserici, intalniri revivaliste si secte extatice, prin iubire si ura, prin experimentarea pasiunii in orice fel in propriul trup, el ca dobandi cunostinte mai bogate decat un metru cub de carti i-ar putea da, si atunci va sti cum sa ingrijeasca un bolnav cu o cunoastere adevarata a sufletului omenesc. ” (Jung, CW 7, par 409, in Jacoby, 1984)

Care sunt nevoile personale ale analistului care s-ar putea interpune in mod nefast in relatia terapeutica?

Sarcina analistului este evident foarte incurcata, complicata. Pe de o parte munca sa implica o abilitate optima de a empatiza cu diferitele ”lumi” pe care pacientii i le aduc si aceasta presupune ca el a lucrat suficient problemele sale narcisice. Cum empatia este capacitatea de a te pune imaginar in locul altei persoane, analistul trebuie sa fie cababil sa se distanteze temporar de propria sa subiectivitate. Pe de alta parte are nevoie sa fie constant in contact cu propriile sale reactii subiective pentru a-si mentine propriul echilibru psihologic dar si pentru beneficiul terapiei. El poate de exemplu sa se simta obosit sau incordat, poate fi nervos sau lezat, poate avea ganduri idei imagini spontane sau sa se simta foarte apropiat de pacient – toate aceste raspunsuri contratransferentiale pot fi ori iluzorii ori sintonice sau chiar amandoua simultan. Cum e atunci posibil sa ne punem imaginar si emotional in locul altei persoane si in acelasi timp sa ramanem in contact cu ceea ce se intampla in interiorul nostru? Este clar ca este posibil pana la un punct si este parte din talentul analistului care probabil consta in oscilatii aproape imperceptibile in camplul analitic comun pe care il imparte cu pacientul.

In acelasi timp, spune Mario Jacoby, terapeutul trebuie sa aiba suficiente cunostinte de psihologie pentru a putea evalua situatia cum trebuie. In orice caz analistul are nevoie de capacitatea de a relationa cu ”celalalt” din pacient. El trebuie asadar sa fie cat se poate de constient de modurile in care si-ar putea folosi pacientii ca obiecte pentru a-si satisface propriile nevoi sau obiecte ale propriilor sale temeri.

Desigur ca un analist are nevoie de pacienti pentru propriul sau bine. Alegerea profesiei, daca este cu adevarat autentica, inseamna deja ca el are o chemare interioara care trebuie sa fie realizata in viata pentru bunul mers al procesului sau de individuare. Sinele sau, ca sa spunem asa, are nevoie ca el sa fie analist, si un analist are nevoie de oameni pe care sa-i analizeze. Deci el nu se sacrifica pentru altii, pentru ”biata umanitate nevrotica” (Jacoby, 1984). El isi deriva satisfactie din profesia sa pentru propriul sau bine, este necesar pentru propria sa dezvoltare psihica. In acest sens, pacientii sunt obiecte pentru propriul sau bine interior.

Nevoile materiale

Este adevarat ca analistul profesionist are nevoie de pacienti si pentru motive practice – ca sa aiba din ce trai. ”La inceput, analistii sunt nerabdatori sa primeasca pacienti, si odata ce au cativa se tem sa nu ii piarda. Aceasta anxietate il poate stimula sa faca tot ce e mai bun pentru pacient. Dar, din cauza ca adesea este dependent financiar de faptul ca pacientii sa continue analiza, este posibil sa devina prea dependent fata de cerintele acestora. De exemplu el poate sa nu se simta liber pentru frustrarile inevitabile sau sa nu riste sa fie mai ferm daca este necesar. Teama ca pacientul nu ar mai reveni ii poate inhiba libertatea de a relationa cu pacientul asa cum situatia o cere. El poate fi prea dragut, prea intelegator...astfel pacientul poate deveni un obiect al temerilor interioare ale analistului.

Adesea sursa acestei anxietati poate sa nu fie recunoscuta ca atare, ci comportamentul analistului sa fie rationalizat, spunand ca este foarte important ca pacientul sa ramana in analiza, si astfel el face tot ce e necesar pentru a-l tine acolo. Poate ca si aceasta este adevarat, dar este important ca dorinta legitima a analistului sa isi duca existenta pe baza onorariului primit de la pacienti sa fie constientizata pentru a putea distinge o situatie de alta. Este de asemenea important sa fie pe deplin constient de posibila nevoie de a-si defini propria identitate prin lucrul cu pacienti.

Daca un analist nu are resurse private de trai, atunci ar fi bine sa aiba un job part time, pentru a se simti mai in siguranta din punct de vedere financiar. ..

In acelasi timp este important ca pacientii sa nu stie ca terapeutul depinde de ei finaciar pentru ca aceasta informatie  poate fi folosita inconstient ca manipulare in jocurile de putere.

E important ca analistul sa aiba o pozitie cat mai independenta pentru a construi o relatie terapeutica valoroasa. Asa ca inca de la inceput este important ca el sa aiba incredere ca pacientii vor veni si vor ramane daca el lucreaza onest, in acord cu adevarurile interioare ale fiecarei situatii analitice in parte.

Analistul incepator va primi in terapie la inceput pe oricine i se adreseaza. Dar experienta de regula se castiga prin realizarea dureroasa a faptului ca analiza nu e pentru toata lumea si ca el insusi nu este un terapeut bun pentru toata lumea. Acest tip de experienta probabil nu poate fi evitata – chiar si cand nu este intotdeauna in beneficiul pacientului.”

Problema onorariului

Daca onorariul e prea mic, sau inexistent aceasta poate insemna pentru pacient ca analistul este de fapt o mama buna sau cineva caruia trebuie sa ii fii recunoscator. Resentimente fata de faptul de a trebui sa fii recunoscator pot fi simtite, dar suprimate – caci nu poti fi agresiv cu o persoana asa de draguta care incearca sa faca asa de mult bine. Normal ca acest fapt poate inhiba o relatie onesta eu-tu. Daca un pacient nu plateste sau plateste prea putin el chiar se simte mai dependent de analist sau se simte intr-o postura infantila.

”Dar cum ramane cu banii ca simbol al valorii? Daca un analist cere prea putin pacientul poate percepe ca analiza sa nu are valoare, sau ca e ceva in neregula cu statutul analistului. La fel analistul se poate intreba:  orele de consultatie pe care le ofer valoreaza cat platesc pacientii pe ele? Care e valoarea mea ca analist?

Problema onorariului are legatura cu modul in care analistul se evalueaza constient sau inconstient.

Onorariul mare reprezinta o amenintare mai mare pentru orice analist, pentru ca el va fi nevoit sa demonstreze ca valoreaza acei bani. El chiar poate fi un terapeut mai bun pentru pacientul care plateste putin, pentru ca se simte mai in largul sau. Terapeutul trebuie sa fie constient de acesti factori aparent lipsiti de importanta deoarece ei pot colora foarte mult relatia terapeutica si transferul –contratransferul. Un terapeut nu ar trebui sa perceapa un pret mai mare sau mai mic decat ce poate sa inghita... ”(Jacoby, 1984, pg 97).

Nevoia de a avea succes profesional

Mai poate exista o nevoie a analistului pe care acesta sa doreasca sa si-o satisfaca inconstient prin intermediul pacientilor: nevoia de succes profesional (succes terapeutic, adica imbunatatirea substantiala a sanatatii psihice a pacientului). Candidatii la institutiile de formare sunt adesea dornici de succes pentru a putea sa dovedesca formatorului ca sunt inzestrati si potriviti pentru aceasta profesie. Analistii in general se pot teme ca reputatia lor va avea de suferit daca trateaza oameni si nu au rezultate. Astfel pacientul devine obiectul cresterii reputatiei analistului.

In mod constient un analist jungian adopta atitudinea ca analiza are succes numai Deo concedente (cu voia Domnului) – asa cum Jung sublinia adesea. Doar si pentru acest motiv, nevoia sa de a folosi un pacient ca o dovada a propriilor sale abilitati poate fi reprimata si poate stimula contratransferul inconstient. Analistul poate simti inconstient puternice resentimente fata de analizandul care nu isi imbunatateste conditia, si astfel poate deveni didactic, hiperactiv, exigent sau nerebdator. Cu alte cuvinte daca un analist devine constient de resentimente impotriva unui pacient care nu se face bine este important sa reflecteze asupra acestor sentimente. Pot fi implicate nevoile sale frustate de a demonstra ca este un terapeut de succes sau propriile sale sentimente de vinovatie.

In ceea ce priveste aparentul insucces profesional nu trebuie sa uitam ca in orice om exista forte puternice care se opun schimbarii, complexe care rezista oricarei interferente cu modurile familiare vechi. Acestea incearca sa omoare orice este nou si sa il deturneze inapoi  in vechea schema. Asemenea rezistente la schimbare joaca un rol important in fenomenele transferentiale. Analistul va fi asezat in vechea schema si totul va ramane asa cum a fost intotdeauna.

In ce priveste rezistentele si teama de inconstient, Mario Jacoby il citeaza pe Jung:

”Sunt motive intemeiate si justificari ample pentru aceste rezistente si ele nu trebuie niciodata, in nicio circumstanta, sa fie escaladate sau atacate in forta sau sa li se conteste dreptul de a exista. de asemenea nu trebuie sa fie nici minimalizate, ridiculizate; dimpotriva, ele trebuie luate in serios ca si mecanisme vitale de aparare impotriva continuturilor coplesitoare care sunt adesea dificil de controlat.

Regula generala ar trebui sa fie ca slabiciunea constiintei este proportionala cu taria rezistentei. Cand exista rezistente puternice, raportul constient.... cu pacientul trebuie sa fie supravegheat cu atentie...

Ar fi un prejudiciu periculos sa ne imaginam ca analiza inconstientului este unicul panaceu care ar trebui astfel sa fie utilizat in fiecare caz in parte.” (Jung, CW7, par381, in Jacoby, 1984).


Nevoia de putere, curiozitatea si posesivitatea analistului

Analistul va tinde sa si proiecteze continuturile inconstiente pe unii dintre analizanti la fel de mult ca oriunde altundeva, este de parere Jacoby. Un analist, spre exemplu, care nu este suficient de constient de nevoia sa de putere poate ca inconstient sa se bucure de dependenta unora dintre pacienti, si ar putea atunci, intr-o maniera subtila, sa le infraneze incercarile de a deveni mai independenti sau se poate simti ranit daca ei reusesc sa isi sporeasca autonomia. El poate oricand rationaliza acest comportament posesiv spunand ca ceea ce face este in beneficiul terapiei. De asemenea poate folosi jargonul profesional (acting out, rezistente in fata inconstientului etc) pentru a ascunde faptul ca incearca in mod inconstient sa isi satisfaca propriile nevoi. Oridecate ori, datorita propriilor temeri si nevoi nerecunoscute, un analist isi forteaza pacientul intr-un rol care ii ingusteaza sau distorsioneaza realitatea, contratransferul reprezinta un obstacol in calea unei analize fructuoase. Penntru a limita acest risc pe cat posibil, o analiza completa a analistului este astfel indispensabila.

Pe langa nevoia de succes profesional, exista in analist multe alte nevoi omenesti care isi cauta implinirea prin intermediul vietii sale profesionale. Daca analistul nu este suficient de atent in mod constant la acestea, ele pot intra pe usa din spate necunoscuta (inconstienta) in contratransfer. De asemenea se poate si invers: fiind sensibil la posibilile sale reactii contrtransferentiale, acestea ii pot arata tendintele proprii nerecunoscute.

Sa luam dorinta de putere, care exprima o nevoie importanta umana de a-si construi personalitatea si de a-si gasi locul potrivit in societate. Pacientii au adesea tendinta de a deveni dependenti de terapeut si astfel sa proiecteze multa putere asupra sa. Dincolo de povara acestei situatii, analistul se poate bucura de importanta sa, folosindu-si pacientii pentru a-si satisface propria nevoie de putere. Daca el este constient de placerea propriei puteri si ii acorda locul potrivit, de ce nu? Dar din punctul de vedere al analistului ideal interior, un asemenea sentiment ar putea fi trait ca non etic si astfel tinde sa fie reprimat si se poate arata ca si contratransfer in comportamente ale analistului care duc la mentinerea pacientilor intr-o stare de dependenta mult mai mult timp decat necesar (superprotectie, acordarea de timp suplimentar, chiar asumarea unor chestiuni despre care considera ca pacientii inca nu le pot face singuri)

Un analist poate de asemenea sa fie furios ca un pacient nu urmeaza cursul stabilit pentru terapie sau daca umbla de colo colo cerand sfaturi de la diversi cunoscuti. Desigur asta inseamna ca pacientul nu poate tine vasul inchis, cum spun alchimistii, si analistul are tot dreptul sa fie iritat din moment ce acest lucru poate dauna terapiei. Dar adevarata furie ar indica mai degraba propriul sau resentiment ca pacientul nu se poarta asa cum el se asteapta adica nu poate accepta ceea ce pacientul face ca fiind parte din situatia psihica a pacientului. El poate fi frustrat ca nu are toata puterea pe care si-o doreste asupra pacientului, si daca nu isi recunoaste situatia, poate sa tina lungi prelegeri moralizatoare asupra importantei terapeutice a vasului alchimic.

Din nou, recunoasterea frustrarii propriei dorinte de putere poate duce analistul respectiv la intrebarea de ce pacientul are nevoie ca inconstient sa provoace asta. Elucidarea motivelor si a dinamicii psihologice din spatele acestui comportament pot da rezultate in loc de o atitudine furioasa si moralizatoare din partea analistului.

Posesivitatea

Posesivitatea inconstienta isi are locul tot aici. Ea se pate arata sub forma unor sentimente de gelozie din partea analistului: ”el este analizandul meu eu vreau sa-l tratez si sa-l formez si nimeni nu va interfera cu asta!” De exemplu un pacient poate avea motive sa doreasca sa schimbe terapeutul insa analistul va rationaliza ca desigur, poate face asta mai tarziu, dar ca pentru moment considera ca atitudinea analistului cutare i-ar putea chiar dauna. Sau sub auspiciile unei asa zise francheti, el poate spune: ”de ce vrei sa te duci tocmai la ala? Nu vezi ca nu e destul de jungian (sau prea ortodox sau posedat de anima, etc?)” Poate ca aceasta este cel putin o reactie onesta de gelozie, desi nu e etica sau corecta fata de reputatia colegului. Dar in spatele celor mai bune atitudini constiente (”nu ar merge”, ”e prea devreme”, ”nu e terapeutic”, etc) poate trena nevoia inconstienta de a-si tine pacientul pe loc (a nu-i da drumul).

Curiozitatea

Cateva cuvinte ar trebui spuse si despre curiozitatea terapeutului. Este in natura muncii sa auda detalii intime despre vietile pacientilor, despre legaturi cu oameni pe care terapeutul ii poate cunoaste, de a afla lucruri despre alti oameni pe care altfel nu le-ar putea sti. El isi poate folosi astfel pacientii pentru a primi ultimele ”stiri”. Aceasta poate fi o recompensa specifica meseriei, caci cine nu e curios?

Pericolul este de a folosi timpul pacientului pentru a dobandi informatii care nu tin de procesul terapeutic.

Totusi, aceasta face probabil mai putin rau decat reprimatea curiozitatii. Daca aceasta este reprimata ca fiind de joasa speta sau nonetica din partea unui analist, aceasta poate cauza false inhibitii. De cate ori apare curiozitatea analistului, el se poate teme ca pacientul va crede ca e indiscret. Teama de propria sa curiozitate se poate contratransfera astfel pe pacient. In acest fel analistul se simte jenat de cate ori apare in discutie un material dureros de intim sau o barfa. Transferul si contratransferul pot in acest caz sa cauzeze o tendinta de a evita anumite subiecte care pot fi importante pentru analiza.

Alt pericol poate fi dorinta nerecunoscuta a analistului de a trai prin intermediul pacientilor sai acele parti din viata pe care el nu poate sa le acceseze sau nu le traieste. Pacientii pot fi o sursa de informatii, de relatii, de a aduce culoare si suculenta in viata analistului si sa il faca sa se simta important folositor si viu. Aceasta poate de devina pentru analist un substitut la trairea propriei vieti. Desigur pacientii apartin in mare masura vietii unui terapeut. Dar daca ei devin exagerat de importanti pentru sentimentul sau ca este viu, atunci ei pot fi folositi inconstient ca si obiecte contratransferentiale. Ca razbunare, el ii poate impovara in secret cu propria sa posesivitate. Aici pot lua nastere fenomene nesanatoase de dependenta mutuala in loc de o relatie autentica umana.

In vederea muncii extrem de delicate si complexe pe care un analist trebuie sa o faca, nu putem sublinia suficient importanta faptului de a fi in legatura cu sine insusi in modul cel mai onest. Aceasta implica de asemenea ca ”analistul sa duca o viata implinita atat cat este autentic necesar pentru personalitatea sa. Sa-si urmeze activ hobbyurile, sa depuna munca stiintifica sau artistica ce il intereseaza, sa aiba prieteni si legaturi cu natura, sa aiba o viata intima satisfacatoare, sa isi ia vacante si in general sa se bucure de placerile vietii – toate acestea iau timp si energie din timpul si energia alocata pacientilor, dar  pe termen lung vor contribui la eficienta sa ca analist. Pana la urma daca cineva nu stie cum sa traiasca si sa se bucure de viata, cum ar putea fi posibil sa consteleze aceasta deprindere la pacientii sai?” (Jacoby, 1984, pg 104)

Stima de sine, complexul salvatorului, inflatia (Jacoby,1985)

Nimeni nu poate nega cat de important este ca terapeutul sa cada la pace cu propriile sale nevoi narcisice si fantezii, altfel ele vor deveni contraproductive pentru pacienti. Aici principiile moralizatoare nu sunt de folos.

Legat de problema salvatorului Jacoby ne spune:

”Adesea suntem uimiti cat de usor pot cadea prada unui sindrom nesanatos al salvatorului , cauzat mai ales de nevoi narcisice inconstiente, terapeuti care practica cu mare pasiune.

Ei spun cam asa: ”Eu, terapeutul, am urgenta nevoie de tine, pacientul, pentru a simti ca este nevoie de mine, ca sunt util.” Pe de alta parte, ne indoim ca cineva care nu simte o chemare de a-i ajuta pe altii poate practiva aceasta profesie fiind motivat autentic. Ideea e sa nu devenim identificati cu ”salvatorul”, mai ales daca ne amintim ca in spatele unor astfel de activitati sta figura Vindecatorului Ranit. Orice identificare a eului cu un arhetip corespunde unei stari de inflatie periculoase.

O alta dificultate apare in cazurile in care stima de sine a analistului are nevoie sa fie hranita prea mult de cunostintele sale psihologice sau de abilitatile sale psihoterapeutice, cand succesul sau esecul devin o masura a competentei sale. O asemenea atitudine deschide usa catre inflatie si poate chiar sa impiedice terapeutul sa obtina ceea ce isi dorea, adica succesul terapeutic autentic.

Ori de cate ori terapuetul isi atribuie succesul terapeutic meritelor si abilitatilor sale, el e mai mult sau mai putin identificat cu sinele grandios, si acelasi lucru e valabil si daca esecul terapeutic ii zdruncina serios stima de sine si il raneste.

Este evident ca un terapeut chiar trebuie sa dea ce e mai bun relatiei cu pacientul, dar in cadrul propriei responsabilitati.

Dar de fapt tot ce poate face in final e sa aiba grija sa lase spatiu pentru ca procesul sa se desfasoare si sa fie suficient de talentat si pregatit pentru a sustine acest proces si a nu-l infrana sau incomoda.

De fapt, spune Jacoby, ”problema pentru analist este ca in timp ce e pus la incercare ca individ uman, el este de asemenea un instrument relativ impersonal intr-un proces pe care nu-l poate directiona si nici controla pe deplin.

Realitatea dura de zi cu zi a profesiei sale ii va arata cu certitudine ca el nu e stapan peste forta care conduce evenimentele si procesele psihice, indiferent cat de talentat si format este in a aplica intregul spectru al mijloacelor sale terapeutice.”

Responsabilitatea fata de tehnicile si stilul de lucru folosite

O responsabilitate la fel de importanta ca si constientizarea propriilor nevoi, ce revine terapeutului este aceea de a diferentia intre un contratransfer iluzoriu sau unul sintonic. Aceasta calitate depinde in grad inalt de un nivel inalt de constientizare si onestitate personala. Dar capacitatea analistului de a se lasa influentat de inconstient este de asemenea o prerechizita pentru acest tip de activitate si e greu de imaginat a o persoana constienta ar face-o fara a se implica inainte intr-o analiza personala de profunzime.

                   

David Sedgwick (1994) ofera o interpretare interesanta asupra a ceea ce el numeste Umbra contratransferului, in lucrarea sa The Wounded Healer. El spune asa:

”Contratransferul va avea intotdeauna o umbra. Umbra e creata de lumina si orice e in centrul atentiei constiente va adanci umbra si va lasa in afara campului vizual (constiintei) alte lucruri. A lucra cu aspectele incurcate ale contratransferului cere slabirea granitelor dintre oameni. Intr-o situatie de fuziune exiosta intotdeauna riscul aparitiei complicatiilor. Asistand si participand la interactiunea analitica dintre constient si inconstient, riscurile sunt mai mari si complexitatea crescuta, dar si potentialul de vindecare poate fi uneori mai mare.

Pericolul principal este cel al contratransferului nevrotic. Ecuatia personala nu poate fi niciodata pe deplin controlata sau anticipata, in ciuda analizei personale in desfasurare, a supervizarii, etc. Astfel, patologia din analist poate oricand iesi la iveala. A lucra intr-o orientare bazata pe utilizarea contratransferului presupune mai putine protectii impotriva unor astfel de pericole sau pete oarbe, decat in orientarile in care analistul este mai distant fata de proces. Riscul fata de infectia psihica este mare atat pentru pacient cat si pentru analist, deopotriva. Astfel terapia poate avea un impact maxim si intrebarea cine induce ce, cui? trebuie pusa. Asemenea aventuri samanistice (Stein, 1984, citat de Sedgwick) comporta riscul unei folie a deux, sau inversarea directiei terapeutice (pacientul vindecandu-l pe analist). Aceasta e sarma subtire pe care calca terapeutul de tip Vindecator ranit. Pericolele sale ca si responsabilitatile concomitente nu trebuie sa fie subestimate.

Intr-o asemenea abordare nevoile de intimitate ale terapeutului pot usor sa intre in joc. Din nou, daca terapeutul este el insusi instrumentul pentru terapie, totalitatea sa participa la tratament. Nevoile trebuie cunoscute, implinite altundeva decat in relatia terapeutica daca se poate, si uneori sacrificate. Nu e deloc distractiv!” (marturiseste Sedgwick)

”In plus fata de pericolele anuntate exista posibilitatea autoamagirii in lucrul exclusiv cu contratransferul. A fi prea atasat de un anumit stil de lucru, poate fi problematic indiferent de metoda. Daca analistul se concentreaza numai pe contratransfer, aceasta ar putea reprezenta o problema narcisica si riscul e de a nu mai vedea sau a subestima situatioa psihica reala a pacientului.

E nevoie sa intram si sa iesim din autopreocuparea analizei contratransferului. Lucrand corect analistul schimba constant planurile intre reactiile sale subiective (contratransfer) si imaginile sale despre cum pacientul se simte (empatie). Acestea sunt tesute impreuna...” (D. Sedwick, The Wounded Heale, 1994)

Umbra terapeutului

In cartea Power and the Helping Professions, Adolf Guggenbuhl-Craig defineste sarlatanul ca fiind acel (medic, terapeut, specialist) care se ajuta mai mult pe el ca prestigiu si financiar decat pe pacientii sai.

Sarlatanismul e o forma a umbrei care urmareste doctorii pretutindeni. Adolf Giggenbuhl-Craig (1971) ne avertizeaza direct in legatura cu cateva aspecte ale Umbrei printre care sarlatanul si falsul profet:

”Dificultatea pe care o imparte terapeutul cu clericul: singura noastra dovada e ceea ce experimentam si traim,  propriul adevar, lucram cu sufletele noastre. Noi, onestitatea si originalitatea contactului personal cu irationalul si inconstientul, acestea sunt instrumentele noastre. Este o mare presiune sa le reprezentam mai bine decat sunt in realitate si astfel sa devenim victime ale propriei umbre terapeutice. De asemenea ca si preotii suntem fortati adesea intr-un rol de omnistiinta. Daca suntem slabi, in cele din urma vom ajunge sa ne credem mai initiati in viata si moarte decat ceilalti oameni.

Dar umbra profesionala a analistului nu contine numai sarlatanul si falsul profet ci si opusul aducatorului de lumina, o figura care locuieste cu totul in inconstient si lucreaza pentru opusul scopurilor constiente ale analistului. Avem un paradox in care analistul este mai amenintat de inconstient decat este non analistul. Ca si alti oameni analistul are o pata oarba neputand sa devina constient de umbra sa. Nu o vede nici in vise nici in actiunile sale si adesea nici prietenii sai nu o vad. In aceasta situatie sunt foarte pretiosi dusmanii: ar trebui sa le studiem afirmatiile cu grija...(...)

Le cerem onestitate pacientilor. Pentru a-i putea sprijini in confruntarea cu inconstientul, cea mai importanat este propia noastra atitudine fata de inconstient. Privindu-ne umbra in ochi le aratam analizantilor ca este important sa privim si aspectele neplacute ale vietii.. (....)

Pentru a ajuta o persoana aflata intr-o situatie tragica este important sa fim capabili sa infruntam propria noastra tragedie, aceea ca cu cat incercam sa fim terapeuti mai buni si sa ajutam pacientii sa isi largeasca constiinta cu atat ne afundam repetat si alunecam in opusul idealului nostru profesional luminos.

Dar existenta umbrei terapeutului are si aspecte care nu sunt asa dramatice. Un sarlatan isi poate ajuta pacientul adesea mai mult decat medicii cinstiti. Si un terapeut actionand temporar din umbra poate ca, prin siguranta sa si hotararea sa exterioara sa isi ajute multi pacienti cel putin temporar, usurandu-le suferinta acuta (parand ca stie ce face).”

O alta capcana a umbrei in care putem cadea este omniscienta si dorinta de putere. Omniscienta are ceva ce tine de vrajitorie iar vrajitorii intre ei se lupta pentru putere. Ca regula vrajitorii vor sa fie omnipotenti si nu pot tolera competitia sau colegii. Relatia intre vrajitori e o lupta pentru putere consistand in magie si contra-magie. Fascinat de aceasta figura interioara a magicianului, terapeutul va dori ca toti cei ce au nevoie de ajutor sa apeleze exclusiv la el..

Jocul vrajitor si ucenic, e de parere Guggenbuhl-Craig,  e jucat nu numai la inceputul analizei ci si la sfarsit sau dincolo de sfarsit. Mai ales cei aflati in procesul de formare sunt expusi acestui risc. Invataceii pot ramane ucenici pentru tot restul vietii lor, adica admiratori si imitatori ai analistului formator. Sau poate deveni si el un vrajitor si aceasta sa duca la acuzatii amare ale fostului ucenic catre maestru sau si invers.

Responsabilitatea si fanteziile legate de pacienti

Fanteziile pe care le avem in legatura cu pacientii nostri nu sunt intotdeauna legate de proiectii contratransferentiale. Asa cum spune Guggenbuhl-Craig:

         ”Misterul relatiei nu poate fi descris decat vag cu mijloacele intelectului. Inseamna sa il vezi pe celalalt ca ceea ce este el cu adevarat sau macar sa recunosti partial ca persoana care este. Inseamna sa ai placere sau neplacere din partea persoanei vazuta realist, sa iti placa sa stai in compania lui sau sa faci ceva impreuna cu el, sa te indrepti catre el cu interes sa schimbi emotii sentimente si ganduri. Cu alte cuvinte o relatie este violata de proiectiisau transfer doar minimal. In acest context totusi dinamismul psihicului si al individului este adesea trecut cu vederea. Ce este celalat, partenerul? El nu e niciodata ceva static, el e viata, dezvoltare, trecut, prezent si viitor. Pentru a intelege o alta persoana trebuie sa relationezi nu doar cu prezentul sau, ci si cu trecutul si viitoarul ei. Relatia implica intotdeauna ceva creativ. Sa intalnesti o persoana in mod creativ inseamna sa tesi fantezii in jurul sau, sa te invarti in jurul potentialului sau. Asemenea fantezii creative sunt adesea indepartate de asa zisa realitate. Ele sunt la fel de nereale si de adevarate ca si basmele si miturile. Ele folosesc imagini pentru a surprinde natura celeilalte persoane. Chiar daca nu sunt exprimate, fanteziile influenteaza cealalta persoana, trezind un nou potential viu in aceasta. ..(...)

Una dintre tragediile din orfelinate este cea ca nimeni nu tese asemenea fantezii in jurul copiilor abandonati despre potentialul vietii lor, acesti copii pot creste ca fiind adulti bine crescuti, dar ei sunt numai pe jumatate vii din punct de vedere psihologic.

Din punct de vedere jungian cand doua persoane se intalnesc totalitatea psihica a unuia se intalneste cu cea a celuilalt. Spus si nespus, constient si inconstient, toate au efect unele asupra altora. Nu stim exact cum se intampla aceasta, dar putem observa ca se intampla.

Chiar daca analistul nu ii povesteste pacientului visele sale si fanteziile – si acestea au un rol si influenteaza cursul analizei. Daca analistul este cu adevarat interesat sa urmareasca ce se intampla in umbra sa, el trebuie sa se confrunte activ si sa faca fata fanteziilor sale despre pacienti. Nu are niciun sens sa joace rolul terapeutului complet obiectiv fata de el insusi sau fata de pacienti. Ar insemna sa se autoamageasca. Vazut dintr-o alta perspectiva, daca analistul ar functiona cu o obiectivitate similara cu cea a unui computer, atunci eficienta sa terapeutica ar fi nula, din moment ce el isi exercita functia terapeutica nu ca si un computer ci ca fiinta umana. Multi terapeuti incearca sa isi suprime sau reprime fanteziile legate de pacientii lor ca si cum asemenea fantezii nu ar fi permisibile. Dar continutul acestor fantezii, oricare ar fi el, continua sa aiba efect. Ideea nu e sa evite fanteziile, ci una dintre primele sarcini ale terapeutului este sa isi examineze propriile fantezii si sa incerce sa le inteleaga. Analist si pacient, fiecare au propriile lor fantezii unul fata de celalalt, fiecare il inconjoara pe celalalt in imaginatia sa.

Daca un analist a dezvoltat o relatie cu pacientul sau, fara de care nicio terapie nu poate continua cu succes, el va avea in mod repetat fantezii legate de acesta. In acest moment o trasatura distructiva se arata adesea in analist. Fantezii ciudate, negative care persista si mai si aduc un anumit gen de satisfactie pot incolti. Ele pot gravita in jurul unui posibil suicid, al izbucnirii unei psihize, pot fi imagini distructive despre familia sau viata profesionala a unui pacient sau a sanatatii sale. Asemenea imagini exercita o mare fascinatie asucpra analistului. In loc de o grija pozitiva fata de pacient, ei arata o inclinatie spre potentialitatile negative ale acestuia. Acest fapt este exprimat adesea in convesratiile intre analisti, prin usurarea evidenta pe care o au cand isi spun despre pericolul grav care il pandeste pe un anumit pacient. Aceste fantezii negative ale analistului nu sunt proiectii, ele se refera la posibile directii de dezvoltare. Energia psihica a analistului este concentrata pe latura distructiva a pacientului, stimuland-o in acest fel.

Originile psihologice a acestui mod aproape complusiv de a te invarti in jurul potentialului negativ al unui pacient sunt numeroase. Printre ele este umbra distructiva, sarlatanul, care in principiu nu e interesat de starea de bine a pacientului. Dar asemenea fantezii sunt distructive si pentru analist, deoarece esecul terapiei il va afecta si pe el. Astfel latura distructiva a analistului poate fi activata si ea merita sa fie luata in considerare (in supervizare si terapie personala).”(Guggenbuhl-Craig, 1971, pg 48)

Responsabilitatea mentinerii unei relatii vii cu teorii si specialisti din domenii inrudite

Jacoby (1985) explica:

”Trebuie sa spun ca psihologia analitica a avut intotdeauna o anumita deschidere catre diferite alte metode atata atimp  cat ele respecta viata interioara a persoanei si nu interfera cu procesul de individuare.

Pentru a respecta complexitatea psihicului si a ne acompania pacientii pe cararile intortocheate ale sufletelor lor, avem nevoie atat de o abilitate de empatizare foarte diferentiata cat si de o gama cat mai larga posibil de conceptii si idei despre psihologie. Acestea trebuie aplicate intr-un maniera personala flexibila, in concordanta cu ceea ce o situatie analitica ar putea sa solicite. Orice dogmatism legat de teorie sau metode implica riscul de a pierde din vedere analizandul si modul in care el are nevoie sa se ”foloseasca” de terapeut in scopul vindecarii sale. Acesta este motivul exact pentru care abilitatea noastra de a asimilia puncte de vedere ale diferitelor alte scoli poate contribui din plin la flexibilitatea noastra de a folosi concepte si metode din propria scoala. Nicio metoda nu are valoare universala – nu exista panaceu. Totusi, este esential ca terapeutul sa isi gaseasca propria sa metoda, adica metoda in care se simte cel mai confortabil si cea care se potriveste natural modului sau de a practica,  ramanand in acelasi timp liber sa se adapteze circumstantelor si personalitatii pacientului.

Orice discutie despre scoli, teorii si tehnici trebuie ca in cele din urma sa ne duca cu gandul la vechiul proverb chinez care asa cum o arata cercetarile moderne din psihologie ramane valabil si in zilele noastre – dar daca persoana nepotrivita utilizeaza mijloacele potrivite, atunci mijloacele potrivite au efecte nepotrivite. ”(Tchang Scheng Shu, citat de Jacoby, 1985, pg 248)

In cele din urma analiza este atat o provocare cat si o oportunitate si modul in care analistul si analizandul fac fata interactiunilor lor emotionale are o importanta care se extinde mult in afara granitelor oricarei relatii. Acest fapt poate fi adesea o consolare in mijlocul unor momente dificile caci, cum spune Jung: ”... cand psihoterapeutul trebuie sa se lupte cu probleme transferentiale complexe, poate sa fie alinat macar de aceste reflectii. El nu lucreaza pentru acest pacient doar... ci pentru sine insusi si pentru sufletul sau, si facand aceasta poate ca el depune un fir infinitezimal de nisip in scala sufletului omenesc. Mica si invizibila cat ar fi aceasta contributie, ea este totusi un opus magnum... in final problemele psihoterapiei nu reprezinta o chestiune privata – ele reprezinta o responsabilitate suprema”  (Jung, CW 16, Psihologia Transferului, par 386, citat de Jacoby, 1984)

In incheiere trebuie adaugat ca, in ultimele decenii, numerosi profesionisti au dedicat timp si energie definirii si explicarii conceptului de responsabilitate sociala a terapeutului. Dintre analistii jungieni, foarte activ se dovedeste a fi in aceasta noua arie, terapeutul britanic Andrew Samuels. Despre el si conceptul de responsabilitate sociala poate vom discuta in viitor.

Traducere, editare si adaptare: Iulia Feordeanu

Referinte

Adolf Guggenbuhl-Craig -  Power in the Helping Professions, Spring Publication, 1971

Mario Jacoby – The Analytic Encounter – Transference and Human Relationship, Inner City Books, 1984

Mario Jacoby – Individuation and Narcissism, Routledge, 1990

David  Sedgwick – The Wounded Healer – Countertransference from a Jungian Perspective, Routledge, 1994