Trauma si capacitatea de a simti

 

Trauma si capacitatea de a simti este titulul unei conferinte de neratat, sustinuta de Donald Kalsched pentru Societatea Romana de Analiza Jungiana, dar este si o parte a unui raspuns al meu personal la intrebarile care ne macina in ultima vreme, in legatura cu divizarea dintre oameni si  situatia dramatica prin care trecem, cu un procent atat de mare din populatie care fie neaga existenta pandemiei, fie proiecteaza propriile insecuritati si atitudini inconstiente, refuzand vaccinarea care ar putea sa ne faca multora dintre noi vietile mai usoare.

Capacitatea de a simti este esentiala pentru dezvoltarea emotionala si pentru sanatatea psihica. Din pacate, in cazul in care psihicul sufera traume timpurii aceasta capacitate de a simti, si de a procesa emotii este sever afectata, uneori pana la punctul in care persoana afectata ramane complet deconectata (disociata) de trairile sale.

Pentru a ne maturiza emotional si a reusi sa fim empatici, avem nevoie de un mediu securizant in care sa crestem si de parinti care la randul lor sa fie empatici si sa ne inteleaga nevoile emotionale si sa ne sustina sa depasim momentele dificile de teama, frustrare, neputinta, pierdere, furie. Cati dintre noi am avut parte de asa ceva? Cati dintre oamenii care acum sufera in spitale sau ii fac pe altii sa sufere prin lipsa lor de precautie au avut parte de asemenea conditii de a se dezvolta? Este o intrebare retorica, dar stim ca in cultura noastra exista un fundal de trauma care se transmite transgenerational de multe zeci, probabil sute de ani. Trauma psihologica duce la disocierea de afecte si sentimente, si disocierea de propriul corp.

Aceasta disociere de afect si sentimente este in acelasi timp o cauza si o consecinta a traumei. Dar, ulterior piederii capacitatii de a simti, oamenii isi pierd capacitatea de a empatiza, de a le pasa de ei insisi sau de altii.

Ceea ce se vede acum la suprafata este doar un comportament greu de inteles de catre o mare parte a omenirii. S-au scris nenumarate articole care incearca sa explice ratiunile (daca le putem numi asa) pentru care lumea nu are incredere in politicieni, in presa, in sistemul medical, si in ultima instanta in noile vaccinuri importiva Covid-19. Dar tot ceea ce am gasit legat de aceasta tema se leaga de partea cognitiva (lipsa de educatie, informatii contradictorii, si altele asemenea).

Sunt putini cei care incearca sa inteleaga si aspectele emotionale si psihopatologice ale acestor fenomene. Si cand spun aspecte emotionale ma refer la oameni care si-au piedut capacitatea de a simti, de a empatiza, de a le pasa. Oameni ale caror structuri psihologice se bazeaza pe mecanisme de aparare rigide (negarea si proiectia in cea mai mare parte). Oameni care au nevoie sa nege realitatea pentru ca nu pot face fata angoasei, insecuritatii, pentru ca eul lor este prea vulnerabil si prea fragil; oameni care nu sunt suficient de constienti ca sa realizeze ca aspectul de care se tem deja s-a intamplat, asa cum spunea Winnicott, adica raul pe care il proiecteaza in exterior fie sub forma unor teorii ale conspiratiilor fie prin propagarea de stiri complet false despre aspecte stiintifice pe care nu au cum sa le cunoasca, nefiind specialisti se afla de fapt in interiorul propriului psihic, sub forma unui persecutor interior.

Este usor sa ne divizam si sa ne dezicem de semenii nostri care aleg diferit, este mult mai dificil sa empatizam cu acestia. Dar tocmai aceasta capacitate de a empatiza, sau lipsa ei, cred eu este cheia intelegerii fenomenelor actuale legate de cum aleg oamenii sa se protejeze pe ei si pe cei din jur, sau cum nu o fac.

Va recomand cu multa caldura conferinta lui Donald Kalsched. El este specialistul de marca in lumea psihanalitica si jungiana in aceasta problematica si va poate raspunde mult mai in detaliu la intrebarile pe care poate le aveti, in legatura cu capacitatatea noastra, a oamenilor, de a simti.

Detalii despre conferinta gasiti pe pagina Societatii Romane de Analiza Jungiana, Clubul Jung. 

Daca doriti sa va inscrieti, completati acest formular: www.surveymonkey.com/r/NNP8XVG

Un an de viata cu restrictii

 A trecut un an de la primul lock down din Romania. Nu cred ca se astepta cineva sa dureze atat, eu sigur nu ma asteptam sa stam izolati mai mult de o luna si jumatate, maxim trei.

Viata a mers inainte? Pentru multi da, dar in conditii diferite de cele cu care ne obisnuisem. Dupa un an de criza covid 19 ce putem spune ca s-a schimbat radical in vietile noastre? Este o intrebare de reflectie, desigur nu putem generaliza...

Viata gaseste mereu o cale de  a merge mai departe, iar resursele de adaptare ale psihicului sunt tot timpul la datorie. Dar adaptarea are un pret, un pret greu de calculat in acest moment.

Am intrat in primul lock down obosita, si m-am bucurat ca voi avea timp sa ma odihnesc. Rezultatul dupa un an de "odihna": sunt la fel de obosita ca anul trecut pe vremea asta. De ce? Pentru ca energia ni se regenereaza in multe moduri, odihna fizica fiind doar unul dintre ele, necesar, dar nu si suficient. Lipsa activitatii fizice firesti, lipsa contactelor fizice cu prietenii, lipsa vacantelor departe de casa pentru deconectarea de stresul cotidian, toate acestea isi spun cuvantul. Toate aceste nevoi isi cer drepturile...

Am rezistat in izolare cu gandul ca voi avea ocazia sa imi amenajez si mai dragut spatiul in care traiesc. Ceea ce am facut, dar chiar si o colivie de aur tot o colivie este. Dupa un timp (scurt) ne obisnuim cu confortul din interiorul casei, nu suntem facuti sa traim in vizuini. 

Avem nevoie nu doar de un loc de munca sigur care sa ne garanteze ca ne putem asigura confortul casei, avem nevoie si  (sau mai ales) de contacte cu ceilalti, cu natura, cu lumina soarelui, avem nevoie de intimitate emotinala si fizica, avem nevoie de atingeri si de conversatii savuroase, avem nevoie sa radem, sa ne prostim, sa ne jucam ca sa ne detensionam si sa ne incarcam de energie.

Predictia pe care am facut-o acum un an pare sa fie validata de experienta: oamenii care aveau o constiinta mai diferentiata au continuat sa se dezvolte, cei care erau in turma, nediferentiati, carora le lipseste gandirea critica au devenit si mai problematici. Devine din nou foarte evident faptul ca educatia este cruciala pentru bunul trai in comunitati din ce in ce mai mari si mai eterogene. Si prin educatie, ma refer nu atat de mult la educatia formala, cat la scoala vietii si la acea educatie implicita care se face (sau nu se face) in familie, zi de zi, in conversatii de calitate, in relatii autentice, fiind oglinditi de adultii importanti din vietile noastre si modelandu-ne comportamentul dupa ceea ce vedem zilnic in jur.

Sa nu va faceti iluzii ca scoala online le va aduce vreun plus de educatie copiilor. Nu o va face. Relatia dintre profesor si elev are un rol decisiv in proces, iar aceste relatii importante supravietuiesc cu greu (in cazul in care mai supravietuiesc) in mediul online. Starea de prezenta atat a profesorului cat si a elevului este de baza pentru un proces de transmitere de informatii si de modelare de comportamente. Si nu ma refer doar la prezenta fizica. Aceasta prezenta constienta le lipseste cel putin elevilor, care sunt tentati sa faca (orice) altceva de cele mai multe ori, decat sa fie atenti la un ecran de laptop sau telefon in timp ce profesori epuizati incearca din rasputeri sa isi faca treaba.

Din perspectiva psihologica, oamenii, adulti si copii deopotriva, sunt afectati mai ales de lipsa conexiunilor autentice cu ceilalti. Copiii au fost privati deja de un an de scoala a vietii, scoala care din punctul meu de vedere este cea mai importanta pentru dezvoltarea aptitudinilor noastre. In relatii invatam sa ne exprimam, sa ne cerem drepturile, sa ne reconciliem, sa comunicam, invatam reguli nescrise despre ce e permis si ce nu. In relatii suntem oglinditi si avem sansa sa aflam cine suntem, in relatii ne sunt adesea testate limitele si suntem nevoiti sa ni le aparam, in relatii invatam pas cu pas, an dupa an despre ce avem cu adevarat nevoie pentru a fi impliniti si tot in relatii invatam treptat sa nu mai idealizam, sa nu mai polarizam si sa devenim mai toleranti, mai maturi. In absenta relatiilor semnificative nu invatam nimic din toate acestea. Iar in acest ultim an, relatiile dintre oameni au fost afectate serios de restrictiile de miscare, de teama de contaminare, de absenta efectiva a contextelor in care ne puteam intalni efectiv unii cu altii, dar si de absenta intimitatii personale, a unui timp si spatiu in care sa luam distanta si sa reflectam asupra a ceea ce ni se intampla, sau in care sa ne permitem pur si simplu sa nu facem nimic in situatia in care am fost constransi sa locuim permanent in compania altora.

Desigur, ne afecteaza si incertitudinea, stresul facturilor si instabilitatea financiara, dar oamenii au trebuit mereu sa se adapteze si sa faca fata insecuritatii. Felul cum facem fata depinde de reteaua de suport pe care o avem. S-a constatat de nenumarate ori ca persoanele cu o retea de sprijin mai complexa, formata atat din persoane apropiate de incredere cat si din credinte spirituale si incredere in fortele proprii se descurca mult mai bine in conditii instabile. Da, se descurca si cei care se bazeaza doar pe ei/ele insisi/insele, dar cu costuri fizice si psihologice extrem de mari, si in orice caz, nu pe perioade atat de lungi. Da, credintele spirituale reprezinta moduri in care ne proiectam propriile resurse psihologice in afara, dar ceea ce credem chiar ne ajuta. Insa reteaua de suport formata din alti oameni a fost pana in prezent ceea ce a asigurat continuitatea vietii in comunitati, intr-un mod sau altul. 

Criza creata de pandemie ne poate da ocazia sa reflectam cat de mult depindem de ceilalti. Cat de mult depindem de ambulanta si medicul care ne consulta si ne trateaza, cat de mult depindem de furnizorul de internet, electricitate etc si cat de multa nevoie avem de sprijinul unor oameni atunci cand serviciile respective nu functioneaza, cat de mult depindem de familie, de prieteni, de mentorii nostri atunci cand avem nevoie de ajutor. Depindem de alti oameni in fiecare moment intr-un fel sau altul, asta ar trebui sa ne dea de gandit si poate sa ne ajute sa ne sprijinim reciproc mai mult si sa ne respectam unii pe altii.

Pentru ca sunt vremuri in care satisfacerea nevoilor de baza ne este de multe ori limitata poate ca nu avem timpul sau disponibilitatea emotionala de a reflecta cat de mult depindem afectiv de ceilalti. Dar depindem.  Pentru ca suntem facuti sa traim in relatii semnificative. Avem nevoie sa daruim si sa primim iubire. Avem nevoie sa ne simtim valorosi, apreciati. Avem nevoie sa stim ca cineva se gandeste la noi, ca suntem iubiti. Poate nu avem cu totii timp sa ne gandim la asa ceva, intre videoconferintele de la jobul la care lucram de acasa, orele online ale copiilor, pus masa, intins rufele si asa mai departe. Dar relatiile sunt importante si sustinerea pe care o primim in relatii nu poate fi inlocuita de nimic, deocamdata. Avem nevoie sa fim acolo unii pentru altii, chiar si doar simbolic, in gand, in fantezie, pentru ca suntem fiinte sociale, sa nu uitam.

Despre cum va arata viitorul... nimeni nu stie exact. Se fac predictii, dar adevarul este ca viitorul depinde de cum vom arata noi, fiecare dintre noi.

Actuala criza ar putea sa duca la progres sau dimpotriva. Depinde de ce va reusi sa faca o masa mai mare de oameni... Daca razboiul informatiilor si lipsa de incredere in autoritati va scoate la suprafata ce e mai rau in oameni, sau daca dimpotriva, acestea ne vor constrange sa avem incredere mai mare in valorile noastre umane si sa ne dezvoltam constiinta si capacitatea de a discerne intre ceea ce este potrivit si ceea ce este daunator, vom vedea. In orice caz, este o ocazie buna pentru a ne dezvolta alte functii psihologice decat gandirea (mintea rationala), pentru ca, asa cum ne spun inteleptii orientali, mintea ar trebui sa fie un instrument (un slujitor) si nu un stapan. Iar mintea vestica pare momentan lipsita de raspunsuri cand vine vorba de gestionarea pandemiei si de discriminarea intre informatiile contradictorii care apar zilnic in media, de mai mult de un an de zile...

Timpul ne va da un raspuns, dar pana atunci ne putem folosi resursele intr-un mod care sa ne fie benefic.

Foto Florica Manoila