"Daca vrei sa schimbi lumea, du-te acasa si iubeste-ti familia"

 

Titlul este un citat atribuit Maicii Tereza si este un indemn despre care gandesc din ce in ce mai des ca ar putea sa functioneze. De fapt, daca ma uit mai bine in jurul casei mele, chiar pare ca functioneaza.

Aud destul de des (mai ales in cabinet, dar nu numai) ca oamenii vor sa faca schimbari de impact, isi imagineaza ca trebuie sa realizeze ceva maret, ceva care sa ii diferentieze, ceva care sa ajute omenirea. Probabil majoritatea oamenilor se gandesc asa, macar o data in viata.

Dar este oare posibil sa schimbi lumea? Si daca este,  atunci cum? si in cat timp? si de ce ai vrea sa o schimbi si sa n-o lasi sa se schimbe singura daca doreste :)?

Voi lasa la o parte explicatiile psihanalitice care ar putea sa spuna ca cine isi doreste sa schimbe lumea isi doreste de fapt sa schimbe ceva in propria lume interioara, dar proiecteaza aceasta pornire pe lumea exterioara.

Poate fi periculos sa vrei si sa incerci sa schimbi lumea: sa ne gandim la epurarile etnice, la presupusa rasa pura, la schimbarea regimului din Iran, la situatia actuala din Siria, la Ucraina, la dezastrele nucleare provocate de centrale nucleare, dar si la arme care au schimbat lumea razboiului, la populatiile indigene care au fost exterminate (America de Sud este doar un exemplu, din pacate sunt multe), la desertificarea ca urmare a defrisarilor si agriculturii intensive si asa mai departe. Si totusi schimbarea este inevitabila. Natura insasi provoaca uneori dezastre care schimba destul de rapid situatia unei parti a planetei.

Insa orice schimbare propusa sau impusa unui sistem produce un efect de rezistenta in sistemul respectiv si chiar si schimbarile presupuse a fi in bine au efecte colaterale negative.

Propunerea pe care ne-o face Maica Tereza insa, aceea de a merge acasa si a ne iubi familia nu are efecte colaterale negative. Probabil este singura actiune pe care omul o poate avea care nu produce niciodata efecte adverse. Spun actiune gandindu-ma la iubire ca la un verb, asa cum spune Esther Perel, desi nimeni nu poate descrie exact iubirea in cuvinte. Pentru ca, parafrazez, iubirea despre care putem vorbi, nu este adevarata iubire.

Cu ani in urma, mi-am dorit si eu sa contribui activ si concret la o schimbare in lume. Si chiar am lucrat ani buni intr-un ONG care avea motto-ul: "Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume!". Motto-ul este atribuit lui Ghandi si chiar si lui, i-a iesit si nu prea (daca ne uitam la situatia actuala din India). Oricum, mi-am zis, merita macar sa incerci. Si am incercat, convinsa ca este posibil. Logic, daca nu ai fi convins ca e posibil sa faci ceva diferit, nu ai mai incepe vreodata.

Am aflat astfel, ca poti fi intr-adevar schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume. Dar la tine acasa si daca ai noroc, poate si printre cunoscutii tai. Restul lumii nu se va schimba daca nu va dori sa o faca. Si realitatea este ca unii nu vor sa se schimbe deloc (sigur au motivele lor), altii vor sa se schimbe, dar nu in directia in care propui tu ci chiar vor sa iti impuna tie directia lor, si tot asa ajungem la concluzia ca schimbarea daca nu vine din interior nu e bine privita si nici bine primita. 

Eu am avut experienta interactiunii cu adulti, in incercarea de a propune modele educationale mai noi, mai blande pentru cresterea copiilor, in cadrul unui program de educatie parentala care a fost oferit gratuit pe parcursul mai multor ani, multumita unor sponsori care au crezut in aceasta idee, catre parinti, profesori si personal care interactioneaza cu copii. 

Un alt proiect, in care m-am implicat cu pasiune, tot sponsorizat, tot prin acelasi ONG si tot oferit gratuit a fost unul care dorea sa ii invete pe parinti, profesori educatori sa discute cu copiii despre sex, sexualitate, relatii emotionale sanatoase. 

Ambele proiecte au fost si sunt impecabile din punct de vedere stiintific. Si repet, in cea mai mare parte a lor au fost oferite gratuit. Dar, am constatat dupa o vreme, adultii nu vor sa se schimbe. Nu toti, dar majoritatea. Rezistentele intalnite mai ales in fata proiectului de educatie sexuala au fost atat de mari si de multe ori atat de greu de inteles rational (fiind total lipsite de logica si pline de temeri, prejudecati si proiectii) incat aproape am abandonat. Spun aproape pentru ca am continuat sa "desfasor" programele mele acasa. Si au functionat. Au trecut noua ani de cand practic ca la carte educatia parentala democratica si educatia sexuala si relationala in familie. A meritat. Sa fii parinte de adolescent e greu, pentru mine e cea mai grea perioada din viata de parinte, dar sunt atat de recunoascatoare ca am ales  sa fiu schimbarea pe care vreau sa o vad in lume folosind metode de parentaj bazate pe increderea in relatia cu copilul si ca am ales sa fac ceea ce nu au facut parintii mei sau bunicii sau unchii sau profesorii si anume sa vorbesc despre sex si sexualitate cu copilul, si nu doar tragand semnale de alarma si prezentand pericole ci si fiind sincera, admitand ca sexualitatea este placuta si ca e ceva foarte important in majoritatea relatiilor de cuplu, ceva firesc si de care nu avem motive sa ne rusinam.

Lasand la o parte educatia parentala si sexuala (desi si ele sunt oferite din consideratie daca nu chiar din iubire), daca am lasa mai multa iubire sa circule intre noi in familii (acasa, adica), daca nu ne-am consuma cam toata energia la munca in activitati si conflicte de multe ori inutile, daca am cultiva conexiunile dintre noi si cei apropiati, lumea cu siguranta s-ar schimba. Iubirea si activitatile intemeiate in iubire sunt insa mult mai discrete decat cele intemeiate in vanitatea noastra, asa ca de multe ori trec neobservate si nu pot fi cu usurinta luate drept model, nu devin usor "trenduri". Dar chiar si asa, merita sa incercam sa mergem acasa si sa ne iubim (mai mult) familia. Ce avem de pierdut?

Inainte sa incep sa scriu am cautat "daca vrei sa schimbi lumea" pe google. Mi se pare amuzant ca prima propunere de continuare automata a frazei pe care o face motorul de cautare este "iubeste un barbat". Poate data viitoare voi scrie si despre aceasta sugestie de la google, pentru ca pare sa aiba foarte foarte mult sens, avand in vedere ca lumea este condusa de barbati despre care nu poti sa nu te intrebi daca si cum au fost iubiti.

Cultura care apara abuzatorii

 Aveam in plan sa scriu un text despre iubire, dar m-am mobilizat sa scriu despre cultura care apara abuzatorii, in urma valului de comentarii toxice pe care le-am citit in legatura cu cazul foarte mediatizat al preotului care a abuzat, hartuit sexual si violat mai multe enoriase care au venit la el pentru spovada.

Despre existenta abuzurilor sexuale in lume suntem cu totii constienti. Este o realitate pe care nu o putem nega. Ce putem face este sa incercam sa le prevenim prin educatie sexuala. Da, educatia sexuala careia i se opun atat de violent clericii si "credinciosii". Mereu m-am intrebat de ce se opun?

Oare pentru ca un principiu de baza al educatiei sexuale il reprezinta educatia pentru prevenirea si recunoasterea abuzurilor sexuale?

Oare pentru ca prin educatie sexuala copiii, tinerii, adultii invata despre ce inseamna consimtamant?

Sa le luam in ordine inversa: este o regula de baza, si ea este luata in considerare de sisteme legislative din lumea intreaga (cele mai umaniste, nu cele din tari ca a noastra) aceea ca NU POTI OBTINE CONSIMTAMANT DINTR-O POZITIE DE PUTERE. 

Adica, pe intelesul tuturor, o persoana aflata intr-o relatie de autoritate fata de alta (profesor, medic, preot, superior ierarhic adica sef) nu poate considera ca are consimtamant de la o persoana aflata sub autoritatea sa. Astfel, indiferent daca o enoriasa sa zicem, ar dori sa intretina relatii sexuale cu preotul sau, acesta nu are dreptul legal sa treaca la act, aflandu-se intr-o pozitie de autoritate (putere). Acelasi lucru este valabil pentru medici si pacienti, profesori si elevi sau studenti, subalterni si sefi, etc. Este un fapt binecunoscut pe care toate programele de educatie sexuala il prezinta si il promoveaza.

Desigur, in Romania traim intr-o cultura care promoveaza abuzatorii. Nu doar pe cei sexuali. Abuzurile de putere sunt atat de frecvente incat majoritatea s-a obisuit cu ele si le considera firesti. Dar nu sunt firesti.

Sa revenim la preventia abuzurilor sexuale. In afara de regulile referitoare la consimtamant (pe care le gasiti din abundenta pe internet) suntem responsabili sa invatam copiii de mici sa recunoasca si sa raporteze un abuz sexual. Cum facem asta? Simplu: invatandu-i despre drepturile lor, despre atingeri nepotrivite si despre anatomie, despre zonele intime. Acesta este un principiu de baza al educatiei sexuale.

De asemenea trebuie sa stabilim cu copilul cine sunt adultii de incredere carora le poate spune daca i s-a intamplat ceva in neregula.

Facem noi asta acasa ca parinti? O facem la scoala ca profesori? Prea putini.

De asemenea, nu este primul scandal de acest gen in care opinia publica judeca victimele abuzului sexual si le considera vinovate. Este cultura in care traim, cultura care apara abuzatorii. De ce? Poate pentru ca majoritatea suntem sau am fost abuzatori intr-un fel sau altul, si trecem cu vederea mult prea usor abuzurile "aproapelui"? sau pentru ca am fost victimele unor abuzuri si nimeni nu ne-a ajutat, nimeni nu ne-a crezut, nimeni nu ne-a recunoscut suferinta si atunci ne identificam cu agresorul nostru?

Este dificil sa stim exact care sunt cauzele, si nu e de competenta mea sa imi dau cu parerea despre oameni pe care nu-i cunosc. Ceea ce cunosc insa este reactia oamenilor la acest subiect (preotul abuzator de enoriase). Si din ce am citit, majoritatea judecatorilor victimelor sunt femei. Femei care isi dau cu parerea (ma intreb pe ce baze) despre cum victimelor le-ar fi placut, cum e normal ca preotul sa simta impulsuri "barbatesti", iar cele mai suspicioase si mai mari admiratoare ale acestui, cred ca pot sa-i spun fara teama, psihopat, merg pana la a considera totul un complot impotriva acestui individ care ar fi fost, se spune, extrem de popular. Ce mai putem spune decat Doamne Fereste!. Dar uite ca Domnul nu ne fereste de violuri si atingeri libidinoase nesolicitate din partea unor "parinti" la care mergem cu sufetul deschis, pe deplin vulnerabile, sa cerem in mod absolut ironic "iertare"...

Probabil un cititor cu simt psihologic isi va da usor seama printre randuri ca sunt afectata personal. Si da, am fost de mai multe ori intr-o postura de vulnerabilitate fata de persoane de la care asteptam sprijin si din partea carora am primit comportamente nepotrivite: profesori, medici, un cleric, superiori, parteneri. Am fost chiar si in situatia de a reclama abuzuri. Atitudinea autoritatilor este cel putin descurajanta, ca sa folosesc un eufemism, si citim cu totii in presa destul de des despre magistrati care considera ca victimele sunt vinovate si asa mai departe.

Si aici ajung la subiectul principal: in orice sistem legislativ in care drepturile de baza ale omului sunt respectate exista acest principiu indiscutabil: NU ESTE VINA VICTIMEI. Toti cei care instrumenteaza dosare cu plangeri referitoare la abuzuri sexuale cunosc acest principiu, il repeta victimei de fiecare data si se ghideaza in consecinta.

Am lucrat cu doi supervizori de pe doua continente care aveau experienta in lucrul cu victime ale violentei sexuale. Acest principiu este sfant. 

Dar nu in cultura noastra. Noi contribuim zi de zi prin actiunile si comportamentele noastre la o cultura care protejeaza abuzatorii. Este contributia fiecarei persoane.

Am scris acest text din dorinta de a va face sa va intrebati cum contribuiti fiecare la cultura care apara abuzatorii sau cum, dimpotriva, sa  speram, actiunile voastre se indreapta spre schimbarea culturii inspre una care nu condamna victimele si care ia masuri improtriva agresorilor.

In ce cultura ati vrea sa traiti voi si copiii vostri si ce faceti in acest sens?

Ce platesti de fapt cand platesti sedinta de psihoterapie

Uneori se intampla sa aud persoane care considera ca pretul pentru o sedinta de psihanaliza (psihoterapie psihodinamica) este prea mare si ma gandesc ca oamenii din afara profesiei au diferite reprezentari despre cat "ar trebui" sa coste psihoterapia, dar cel mai probabil nu stiu de unde vine acest cost. Asa ca m-am hotarat sa aduc cateva clarificari pentru ca lumea sa fie mai corect informata despre ce costuri sunt platite de clienti atunci cand achita o sesiune de psihoterapie.

In medie, in acest moment, pe piata de servicii private de psihoterapie din Bucuresti preturile variaza intre 150 de lei si 450 de lei pentru o sesiune cu durata variabila intre 30 si 60 de minute.

Cei mai multi profesionisti pe care ii cunosc si care practica prsihoterapia in cabinetul privat, factureaza undeva intre 200 si 300 de lei pentru o sesiune.

Pentru servicii similare, in tarile din vestul Europei tarifele sunt cel putin duble.

Este adevarat, serviciile de psihoterapie de lunga durata se adreseaza din start acelor persoane dispuse sa faca un efort pentru propria vindecare, si acest efort nu este doar de natura materiala, ci e vorba si de efortul de a reflecta, de a sta cu starile dificile, de a renunta la tipare distructive, de a petrece timp suficient pentru introspectie.

Din experienta practica as spune ca cei pregatiti sa faca acest efort nu sunt surprinsi de costul psihoterapiei.

Dar totusi, de ce costa atat o sedinta? Sau mai exact, care sunt costurile pe care profesionistul le are de acoperit prin pretul unei sedinte?

Pe de o parte, psihoterapeutul liber-profesionist are o afacere personala, chiar daca este "doar" un cabinet individual. Si aceasta afacere implica niste costuri obiective:

- taxe si impozite (similare cu taxele pe care le platesc angajatorii pentru salariile anagajatilor)

-chirie

- utilitati (unele dintre costurile pentru utilitati pentru persoane juridice nu sunt subventionate ca cele pentru utilizatori casnici)

-servicii de contabilitate

-taxe profesionale 

Majoritatea acestor cheltuieli sunt lunare si trebuie platite chiar si in perioadele cand terapeutul nu lucreaza (adica in vacantele sale, ale clientilor sai sau in timpul sarbatorilor legale)

La acestea se adauga si alte costuri de administrare a afacerii, optionale, dar importante si ele: servicii de promovare, domenii online etc.

Am clarificat ca fiind vorba de o entitate legala si fiscalizata, o parte din pretul unei sesiuni reprezinta efectiv costuri pe care terapeutul le are de platit lunar.

Apoi, costurile cu formarea profesionala sunt si ele proportionale cu gradul de pregatire a specialistului. Pot ilustra cu exemplul meu si al mai multor colegi din Societatea Romana de Analiza Jungiana (Clubul Jung): am terminat facultatea de psihologie la Universitatea Bucuresti in 2002 si am continuat sa ne formam (in tara si ulterior in strainatate pentru a fi si mai bine pregatiti) timp de inca 16 ani in cazul meu, chiar 17 ani sau mai mult pentru unii colegi, pana cand am obtinut certificarea de analist Jungian din partea Asociatiei Internationale de Psihologie Analitica. In mod similar, profesionisti din alte asociatii de psihoterapie psihodinamica petrec ani de zile formandu-se si specializandu-se mult timp dupa incheierea studiilor si a formarii lor de baza.

Formarea profesionala implica niste costuri in bani, timp si energie (direct proportionale cu calitatea cursurilor) presupuse de sutele de ore de analiza personala si supervizare, cursuri de formare teoretica, cursuri de formare continua, cursuri de masterat, in unele cazuri studii doctorale, participari la conferinte internationale si nationale, cursuri de formare continua obligatorii pe toata durata vietii si taxe profesionale anuale in functie de afilieri.

De asemenea, ceea ce probabil nu au in vedere clientii este ca un profesionist in domeniul psihoterapiei nu poate lucra 40 de ora pe saptamana, ca majoritatea salariatiilor (intre noi fie vorba, uneori sunt 40 de ore teorectice, pentru ca e foarte dificil si extrem de solicitant practic sa muncesti efectiv 40 de ore saptamanal). 

Standardele indicate de diferite scoli de psihanaliza recomanda practicienilor sa lucreze intre 16 si 22 de ore pe saptamana. Exista chiar si organizatii care interzic membrilor lor sa munceasca mai mult de 24 de ore saptamanal.

O ora de munca in psihoterapie te angajeaza total, secunda de secunda cu minte, afecte, corp, asocieri personale. Atentia pe care psihoterapeutul o acorda clientului sau nu se compara cu niciun alt tip de atentie. Este solicitanta, este un ingredient crucial in procesul de vindecare si... da, costa :). In plus, terapeutul le acorda timp clientilor si in afara sedintelor propriu zise. El citeste, reflecteaza, participa la supervizari, redacteaza rapoarte, acorda in continuare atentie in diferite moduri persoanelor cu care lucreaza.

Daca luam in calcul costurile mentionate mai sus (care pot ajunge cam pe la 50% din onorariu), faptul ca un terapeut poate lucra in siguranta cam 22-24 de ore maxim saptamanal precum si faptul ca vacantele sale sunt neplatite (!), plus faptul ca in perioadele de sarbatoare (vacanta de iarna, vacanta de Paste, sarbatori legale) clientii nu mai vin la psiholog, cu exceptia urgentelor, puteti sa faceti un calcul destul de simplu sa vedeti ca din punctul de vedere al profesionistului, sedinta chiar nu costa mult.

Din acest pret, terapeutul isi plateste cheltuielile, taxele, contributiile la bugetele de stat, formarea, afilierile, concediile, si trebuie sa si traiasca decent luna de luna pentru a fi acolo si luna urmatoare si anul urmator la dispozitia celor care au nevoie de sustinerea sa.

Am pus impreuna aceste informatii atat pentru cei care doresc sa beneficieze de serviciile unui psihoterapeut liber-profesionist (mai ales profesionist!) cat si pentru tinerii terapeuti care sunt la inceput de drum in practica lor si poate nu au beneficiat de consiliere in ceea ce priveste managementul cabinetului individual si calcularea costurilor lunare. Imi doresc sa fie de folos si sa ajute la cresterea gradului de constientizare si de respect pentru munca psihoterapeutilor.