Multumesc pentru flori, dar...

 

Am asteptat sa treaca ziua de 8 martie, ziua internationala a femeii (da, inca avem voie sa spunem femeie, dar cine stie pentru cat timp?), cu toate efuziunile, explozia de elogii ipocrite si superficiale la adresa femeilor si a mamelor si raspunsurile sarcastice din partea grupurilor mai constiente de feministi si feministe ("multumesc pentru flori") care sesizeaza ca inca mai este mult de lucru in ce priveste egalitatea in drepturi. In paranteza fie spus, am vazut reactii de la barbati care cereau exemple din constitutie care sa sustina aceste credeau ei, pretinse inegalitati... E dulce-amar amuzamentul fata de asemenea naivitate, pentru ca desigur, e nevoie sa fii femeie ca sa intelegi ca desi constitutia a fost scrisa de un barbat sau o echipa de barbati si desi aparent toti oamenii au aceleasi drepturi pe hartie, fie ei femei sau barbati, realitatea in practica este foarte diferita. Exista cifre care atesta inegalitatile si ele pot fi cautate in surse sigure ( la Centrul Filia, printre altele).

Desigur, e nevoie ca legiutorii si cei care aplica legile sa fie mai degraba femei si mai degraba informati/informate ca lumea sa continue sa se schimbe in directia echitatii. Femeilor care au actionat  le datoram acum accesul la educatie pentru fete, accesul liber pe piata muncii, dreptul de vot si multe altele.

Cele doua parti (cea ipocrita si cea feminista) s-au manifestat destul de vocal ieri si nu e cazul sa mai reiau aceleasi idei (oricum am facut-o deja, in numele partii mai putin ipocrite:)). 

Insa simt ca ceva lipseste din aceste discutii si dispute. Lipsesc discutiile despre femeile care abuzeaza femei, si nu ma refer doar la femeile proxenet ci la toate acele femei in pozitii de putere care se folosesc de alte femei mai putin constiente de puterea lor (si sunt extrem de multe cazuri).

Lipsesc discutiile despre femei care cresc baieti misogini. Chiar am intrebat in stanga si in dreapta printre cunoscutii mei barbati, acum adulti, daca mamele lor le-au transmis sau au incercat macar sa le transmita ceva despre cum ar trebui sa se poarte cu o fata, despre contraceptie etc. Raspunsul unanim: NU.

Lipsesc discutiile despre ura, invidia si gelozia dintre femei care sapa la temelia oricarei relatii de solidaritate si incredere. Lipsesc discutiile despre rautatea fetelor, despre adolescente care sunt violente fata de alte adolescente, despre fetele care agreseaza si umilesc alte fete si baieti.

Lipsesc discutiile despre femei care isi transforma sexualitatea din sursa de placere, conexiune, vindecare in moneda de schimb.

Lipsesc discutiile despre femei care sunt mame, bunici, profesoare de fete si care le dispretuiesc acestora senzualitatea, erotismul, feminitatea, atacandu-le cu virulenta inca din perioada pubertatii cu mesaje care se traduc mai mult sau mai putin prin "esti o curva".

Lipsesc discutiile despre fete si femei care accepta sa fie parte din si sa contribuie la promovarea culturii "hook-up" (sex fara obligatii), desi simt sau stiu ca nu le este bine asa.

Lipsesc discutiile despre femei intruzive (violatoare de granite) si acestea sunt peste tot printre noi, nenumite, nedeconspirate. Vorbim oare despre setea de putere a femeilor? Despre femei castratoare?

Dar despre femeile care sustin abuzatorii si condamna victimele?

Despre lipsa de sustinere dintre femei se mai vorbeste, dar foarte discret. Dar eu constat, de exemplu, ca nu exista zi in care sa deschid o aplicatie sau sa ma plimb pe strada, in care sa nu fiu bombardata instant cu mesaje de la alte femei care imi spun ca nu sunt destul de: slaba, tanara, machiata, parfumata, in forma, de succes, feminina etc... Azi de exemplu am fost intampinata online de la prima ora de o femeie care imi promitea sa ma ajute sa am abdomenul plat. De ce?! abdomenul plat este o anomalie culturala. Este nesanatos, te impiedica sa respiri abdominal, iti preseaza organele...

De ce fac asta femeile altor femei? Despre toate acestea nu prea vorbim, nici de 8 martie nici in restul anului.

E adevarat ca sunt multe nedreptati in sistem si ca avem de munca ca sa incercam sa le indreptam. Dar, fara sa incepem schimbarea in interiorul propriului sistem psihic, fara sa incepem sa recunoastem contributiile pe care le avem, ca femei, la prostul mers al societatii, fara sa ne recunoastem propria misoginie si felurile inconstiente in care sustinem abuzurile importiva femininului, adesea impotriva propriei feminitati, nu vad ca schimbarile sociale sa mearga prea departe.

E nevoie sa incepem cu noi, pentru ca noi modelam lumea prin actiunile, comportamentele si cuvintele noastre. Doar aratand cu degetul catre ceea ce nu functioneaza bine in exterior, doar gasind tapul ispasitor in curtea celuilalt, nu ne vom apropia curand de o lume mai armonioasa.

Lumea nu are nevoie de mai multi oameni de succes...

                                                           ci de mai multi povestitori, artisti, pacifisti, indragostiti, terapeuti..

Studii recente arata pe de o parte ca cei mai multi dintre tineri doresc sa devina faimosi si bogati (ambele o masura a succesului dupa standardele sociale de azi), pe de alta parte, ca, oamenii ajunsi in pragul mortii regreta ca nu au experimentat cu totul alte aspecte ale vietii decat bogatia si succesul. Cei mai multi dintre cei studiati inainte de finalul vietii au declarat ca regreta ca nu s-au bucurat mai mult de viata, ca nu au facut ceea ce le facea placere, ca nu au investit timp in relatii de calitate, printre altele. Puteti citi pe internet numeroase articole si studii despre regretele oamenilor aflati pe patul de moarte, dar si despre aspiratiile tinerelor generatii.

Dar azi vreau sa scriu despre povestitori si importanta povestilor in vietile noastre. Am citit de curand cartea Narinei Abgarian "Din cer au cazut trei mere". Am evitat-o mult timp in librarii pentru ca auzisem prea multe laude la adresa ei (a cartii) si eram suspicioasa. Am citit chiar undeva ca cineva o compara cu "Un veac de singuratate"... Mi-am spus ca nu e posibil asa ceva, Un veac de singuratate a fost cartea mea preferata in adolescenta, nu credeam ca ar putea exista comparatie cu orice altceva.

Si totusi... pentru ca vreau sa practic ceea ce predic si anume sa ma bucur de viata si de tot ceea ce imi face placere, si pentru ca imi place la nebunie sa citesc literatura, m-am hotarat sa o cumpar si sa o citesc...

Pe coperta Ludmila Ulitkaia ne indeamna sa citim acest roman pentru ca e "balsam pentru suflet". 

Da, chiar asa este, balsam. Este o poveste care te atinge in suflet, pe suflet si la suflet, e o poveste care poate fi vindecatoare pentru multe tipuri de suferinte pe care le purtam cu noi de generatii, o poveste cum n-am mai citit sau auzit alta pana acum. Si da, comparatia cu Un veac de singuratate are sens, cumva. 

Nu-mi amintesc sa fi plans vreodata citind o carte, dar la aceasta am lacrimat de multe ori. Nu de tristete, ci de emotie. E ceva in felul cum este spusa, cum sunt construite personajele pline de viata si de culoare, de caldura, de bunatate, dar si de toate umbrele specifice naturii (umane), este si un amestec de spiritualitate, misticism, superstitii, dogme, Eros si Thanatos, nastere, renastere, ciclurile vietii, ale civilizatiilor si toate acestea adunate fac ca intregul univers omenesc cu toate legile lui cunoscute si necunoscute sa poata fi regasit si, foarte important, iubit, in cele doar douasutecincizeci si ceva de pagini (mici).

Nu vreau doar sa scriu de bine despre aceasta carte, as vrea sa subliniez ca avem nevoie sa fim atinsi sufleteste mult mai mult decat avem nevoie de validare sociala (succes). Si cred ca e trist ca uitam adesea, furati de marketingul excesiv al culturii succesului social, care sunt de fapt lucrurile de care avem cea mai mare nevoie.

Si cat de multa nevoie avem de povesti, de arta si de iubire in vietile noastre! 

Asa ca azi, de Dragobete (dar nu numai) va puteti face un cadou si va puteti (re)indragosti de natura umana. Iar cartea Narinei Abgarian va poate oferi o scurtatura pentru asta, dar si placerea de a trai alaturi de Maranieni viata de poveste cu bune si cu rele, asa cum este viata in general si totusi atat de plina de magie.

"Daca vrei sa schimbi lumea, du-te acasa si iubeste-ti familia"

 

Titlul este un citat atribuit Maicii Tereza si este un indemn despre care gandesc din ce in ce mai des ca ar putea sa functioneze. De fapt, daca ma uit mai bine in jurul casei mele, chiar pare ca functioneaza.

Aud destul de des (mai ales in cabinet, dar nu numai) ca oamenii vor sa faca schimbari de impact, isi imagineaza ca trebuie sa realizeze ceva maret, ceva care sa ii diferentieze, ceva care sa ajute omenirea. Probabil majoritatea oamenilor se gandesc asa, macar o data in viata.

Dar este oare posibil sa schimbi lumea? Si daca este,  atunci cum? si in cat timp? si de ce ai vrea sa o schimbi si sa n-o lasi sa se schimbe singura daca doreste :)?

Voi lasa la o parte explicatiile psihanalitice care ar putea sa spuna ca cine isi doreste sa schimbe lumea isi doreste de fapt sa schimbe ceva in propria lume interioara, dar proiecteaza aceasta pornire pe lumea exterioara.

Poate fi periculos sa vrei si sa incerci sa schimbi lumea: sa ne gandim la epurarile etnice, la presupusa rasa pura, la schimbarea regimului din Iran, la situatia actuala din Siria, la Ucraina, la dezastrele nucleare provocate de centrale nucleare, dar si la arme care au schimbat lumea razboiului, la populatiile indigene care au fost exterminate (America de Sud este doar un exemplu, din pacate sunt multe), la desertificarea ca urmare a defrisarilor si agriculturii intensive si asa mai departe. Si totusi schimbarea este inevitabila. Natura insasi provoaca uneori dezastre care schimba destul de rapid situatia unei parti a planetei.

Insa orice schimbare propusa sau impusa unui sistem produce un efect de rezistenta in sistemul respectiv si chiar si schimbarile presupuse a fi in bine au efecte colaterale negative.

Propunerea pe care ne-o face Maica Tereza insa, aceea de a merge acasa si a ne iubi familia nu are efecte colaterale negative. Probabil este singura actiune pe care omul o poate avea care nu produce niciodata efecte adverse. Spun actiune gandindu-ma la iubire ca la un verb, asa cum spune Esther Perel, desi nimeni nu poate descrie exact iubirea in cuvinte. Pentru ca, parafrazez, iubirea despre care putem vorbi, nu este adevarata iubire.

Cu ani in urma, mi-am dorit si eu sa contribui activ si concret la o schimbare in lume. Si chiar am lucrat ani buni intr-un ONG care avea motto-ul: "Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume!". Motto-ul este atribuit lui Ghandi si chiar si lui, i-a iesit si nu prea (daca ne uitam la situatia actuala din India). Oricum, mi-am zis, merita macar sa incerci. Si am incercat, convinsa ca este posibil. Logic, daca nu ai fi convins ca e posibil sa faci ceva diferit, nu ai mai incepe vreodata.

Am aflat astfel, ca poti fi intr-adevar schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume. Dar la tine acasa si daca ai noroc, poate si printre cunoscutii tai. Restul lumii nu se va schimba daca nu va dori sa o faca. Si realitatea este ca unii nu vor sa se schimbe deloc (sigur au motivele lor), altii vor sa se schimbe, dar nu in directia in care propui tu ci chiar vor sa iti impuna tie directia lor, si tot asa ajungem la concluzia ca schimbarea daca nu vine din interior nu e bine privita si nici bine primita. 

Eu am avut experienta interactiunii cu adulti, in incercarea de a propune modele educationale mai noi, mai blande pentru cresterea copiilor, in cadrul unui program de educatie parentala care a fost oferit gratuit pe parcursul mai multor ani, multumita unor sponsori care au crezut in aceasta idee, catre parinti, profesori si personal care interactioneaza cu copii. 

Un alt proiect, in care m-am implicat cu pasiune, tot sponsorizat, tot prin acelasi ONG si tot oferit gratuit a fost unul care dorea sa ii invete pe parinti, profesori educatori sa discute cu copiii despre sex, sexualitate, relatii emotionale sanatoase. 

Ambele proiecte au fost si sunt impecabile din punct de vedere stiintific. Si repet, in cea mai mare parte a lor au fost oferite gratuit. Dar, am constatat dupa o vreme, adultii nu vor sa se schimbe. Nu toti, dar majoritatea. Rezistentele intalnite mai ales in fata proiectului de educatie sexuala au fost atat de mari si de multe ori atat de greu de inteles rational (fiind total lipsite de logica si pline de temeri, prejudecati si proiectii) incat aproape am abandonat. Spun aproape pentru ca am continuat sa "desfasor" programele mele acasa. Si au functionat. Au trecut noua ani de cand practic ca la carte educatia parentala democratica si educatia sexuala si relationala in familie. A meritat. Sa fii parinte de adolescent e greu, pentru mine e cea mai grea perioada din viata de parinte, dar sunt atat de recunoascatoare ca am ales  sa fiu schimbarea pe care vreau sa o vad in lume folosind metode de parentaj bazate pe increderea in relatia cu copilul si ca am ales sa fac ceea ce nu au facut parintii mei sau bunicii sau unchii sau profesorii si anume sa vorbesc despre sex si sexualitate cu copilul, si nu doar tragand semnale de alarma si prezentand pericole ci si fiind sincera, admitand ca sexualitatea este placuta si ca e ceva foarte important in majoritatea relatiilor de cuplu, ceva firesc si de care nu avem motive sa ne rusinam.

Lasand la o parte educatia parentala si sexuala (desi si ele sunt oferite din consideratie daca nu chiar din iubire), daca am lasa mai multa iubire sa circule intre noi in familii (acasa, adica), daca nu ne-am consuma cam toata energia la munca in activitati si conflicte de multe ori inutile, daca am cultiva conexiunile dintre noi si cei apropiati, lumea cu siguranta s-ar schimba. Iubirea si activitatile intemeiate in iubire sunt insa mult mai discrete decat cele intemeiate in vanitatea noastra, asa ca de multe ori trec neobservate si nu pot fi cu usurinta luate drept model, nu devin usor "trenduri". Dar chiar si asa, merita sa incercam sa mergem acasa si sa ne iubim (mai mult) familia. Ce avem de pierdut?

Inainte sa incep sa scriu am cautat "daca vrei sa schimbi lumea" pe google. Mi se pare amuzant ca prima propunere de continuare automata a frazei pe care o face motorul de cautare este "iubeste un barbat". Poate data viitoare voi scrie si despre aceasta sugestie de la google, pentru ca pare sa aiba foarte foarte mult sens, avand in vedere ca lumea este condusa de barbati despre care nu poti sa nu te intrebi daca si cum au fost iubiti.

Cultura care apara abuzatorii

 Aveam in plan sa scriu un text despre iubire, dar m-am mobilizat sa scriu despre cultura care apara abuzatorii, in urma valului de comentarii toxice pe care le-am citit in legatura cu cazul foarte mediatizat al preotului care a abuzat, hartuit sexual si violat mai multe enoriase care au venit la el pentru spovada.

Despre existenta abuzurilor sexuale in lume suntem cu totii constienti. Este o realitate pe care nu o putem nega. Ce putem face este sa incercam sa le prevenim prin educatie sexuala. Da, educatia sexuala careia i se opun atat de violent clericii si "credinciosii". Mereu m-am intrebat de ce se opun?

Oare pentru ca un principiu de baza al educatiei sexuale il reprezinta educatia pentru prevenirea si recunoasterea abuzurilor sexuale?

Oare pentru ca prin educatie sexuala copiii, tinerii, adultii invata despre ce inseamna consimtamant?

Sa le luam in ordine inversa: este o regula de baza, si ea este luata in considerare de sisteme legislative din lumea intreaga (cele mai umaniste, nu cele din tari ca a noastra) aceea ca NU POTI OBTINE CONSIMTAMANT DINTR-O POZITIE DE PUTERE. 

Adica, pe intelesul tuturor, o persoana aflata intr-o relatie de autoritate fata de alta (profesor, medic, preot, superior ierarhic adica sef) nu poate considera ca are consimtamant de la o persoana aflata sub autoritatea sa. Astfel, indiferent daca o enoriasa sa zicem, ar dori sa intretina relatii sexuale cu preotul sau, acesta nu are dreptul legal sa treaca la act, aflandu-se intr-o pozitie de autoritate (putere). Acelasi lucru este valabil pentru medici si pacienti, profesori si elevi sau studenti, subalterni si sefi, etc. Este un fapt binecunoscut pe care toate programele de educatie sexuala il prezinta si il promoveaza.

Desigur, in Romania traim intr-o cultura care promoveaza abuzatorii. Nu doar pe cei sexuali. Abuzurile de putere sunt atat de frecvente incat majoritatea s-a obisuit cu ele si le considera firesti. Dar nu sunt firesti.

Sa revenim la preventia abuzurilor sexuale. In afara de regulile referitoare la consimtamant (pe care le gasiti din abundenta pe internet) suntem responsabili sa invatam copiii de mici sa recunoasca si sa raporteze un abuz sexual. Cum facem asta? Simplu: invatandu-i despre drepturile lor, despre atingeri nepotrivite si despre anatomie, despre zonele intime. Acesta este un principiu de baza al educatiei sexuale.

De asemenea trebuie sa stabilim cu copilul cine sunt adultii de incredere carora le poate spune daca i s-a intamplat ceva in neregula.

Facem noi asta acasa ca parinti? O facem la scoala ca profesori? Prea putini.

De asemenea, nu este primul scandal de acest gen in care opinia publica judeca victimele abuzului sexual si le considera vinovate. Este cultura in care traim, cultura care apara abuzatorii. De ce? Poate pentru ca majoritatea suntem sau am fost abuzatori intr-un fel sau altul, si trecem cu vederea mult prea usor abuzurile "aproapelui"? sau pentru ca am fost victimele unor abuzuri si nimeni nu ne-a ajutat, nimeni nu ne-a crezut, nimeni nu ne-a recunoscut suferinta si atunci ne identificam cu agresorul nostru?

Este dificil sa stim exact care sunt cauzele, si nu e de competenta mea sa imi dau cu parerea despre oameni pe care nu-i cunosc. Ceea ce cunosc insa este reactia oamenilor la acest subiect (preotul abuzator de enoriase). Si din ce am citit, majoritatea judecatorilor victimelor sunt femei. Femei care isi dau cu parerea (ma intreb pe ce baze) despre cum victimelor le-ar fi placut, cum e normal ca preotul sa simta impulsuri "barbatesti", iar cele mai suspicioase si mai mari admiratoare ale acestui, cred ca pot sa-i spun fara teama, psihopat, merg pana la a considera totul un complot impotriva acestui individ care ar fi fost, se spune, extrem de popular. Ce mai putem spune decat Doamne Fereste!. Dar uite ca Domnul nu ne fereste de violuri si atingeri libidinoase nesolicitate din partea unor "parinti" la care mergem cu sufetul deschis, pe deplin vulnerabile, sa cerem in mod absolut ironic "iertare"...

Probabil un cititor cu simt psihologic isi va da usor seama printre randuri ca sunt afectata personal. Si da, am fost de mai multe ori intr-o postura de vulnerabilitate fata de persoane de la care asteptam sprijin si din partea carora am primit comportamente nepotrivite: profesori, medici, un cleric, superiori, parteneri. Am fost chiar si in situatia de a reclama abuzuri. Atitudinea autoritatilor este cel putin descurajanta, ca sa folosesc un eufemism, si citim cu totii in presa destul de des despre magistrati care considera ca victimele sunt vinovate si asa mai departe.

Si aici ajung la subiectul principal: in orice sistem legislativ in care drepturile de baza ale omului sunt respectate exista acest principiu indiscutabil: NU ESTE VINA VICTIMEI. Toti cei care instrumenteaza dosare cu plangeri referitoare la abuzuri sexuale cunosc acest principiu, il repeta victimei de fiecare data si se ghideaza in consecinta.

Am lucrat cu doi supervizori de pe doua continente care aveau experienta in lucrul cu victime ale violentei sexuale. Acest principiu este sfant. 

Dar nu in cultura noastra. Noi contribuim zi de zi prin actiunile si comportamentele noastre la o cultura care protejeaza abuzatorii. Este contributia fiecarei persoane.

Am scris acest text din dorinta de a va face sa va intrebati cum contribuiti fiecare la cultura care apara abuzatorii sau cum, dimpotriva, sa  speram, actiunile voastre se indreapta spre schimbarea culturii inspre una care nu condamna victimele si care ia masuri improtriva agresorilor.

In ce cultura ati vrea sa traiti voi si copiii vostri si ce faceti in acest sens?

Ce platesti de fapt cand platesti sedinta de psihoterapie

Uneori se intampla sa aud persoane care considera ca pretul pentru o sedinta de psihanaliza (psihoterapie psihodinamica) este prea mare si ma gandesc ca oamenii din afara profesiei au diferite reprezentari despre cat "ar trebui" sa coste psihoterapia, dar cel mai probabil nu stiu de unde vine acest cost. Asa ca m-am hotarat sa aduc cateva clarificari pentru ca lumea sa fie mai corect informata despre ce costuri sunt platite de clienti atunci cand achita o sesiune de psihoterapie.

In medie, in acest moment, pe piata de servicii private de psihoterapie din Bucuresti preturile variaza intre 150 de lei si 450 de lei pentru o sesiune cu durata variabila intre 30 si 60 de minute.

Cei mai multi profesionisti pe care ii cunosc si care practica prsihoterapia in cabinetul privat, factureaza undeva intre 200 si 300 de lei pentru o sesiune.

Pentru servicii similare, in tarile din vestul Europei tarifele sunt cel putin duble.

Este adevarat, serviciile de psihoterapie de lunga durata se adreseaza din start acelor persoane dispuse sa faca un efort pentru propria vindecare, si acest efort nu este doar de natura materiala, ci e vorba si de efortul de a reflecta, de a sta cu starile dificile, de a renunta la tipare distructive, de a petrece timp suficient pentru introspectie.

Din experienta practica as spune ca cei pregatiti sa faca acest efort nu sunt surprinsi de costul psihoterapiei.

Dar totusi, de ce costa atat o sedinta? Sau mai exact, care sunt costurile pe care profesionistul le are de acoperit prin pretul unei sedinte?

Pe de o parte, psihoterapeutul liber-profesionist are o afacere personala, chiar daca este "doar" un cabinet individual. Si aceasta afacere implica niste costuri obiective:

- taxe si impozite (similare cu taxele pe care le platesc angajatorii pentru salariile anagajatilor)

-chirie

- utilitati (unele dintre costurile pentru utilitati pentru persoane juridice nu sunt subventionate ca cele pentru utilizatori casnici)

-servicii de contabilitate

-taxe profesionale 

Majoritatea acestor cheltuieli sunt lunare si trebuie platite chiar si in perioadele cand terapeutul nu lucreaza (adica in vacantele sale, ale clientilor sai sau in timpul sarbatorilor legale)

La acestea se adauga si alte costuri de administrare a afacerii, optionale, dar importante si ele: servicii de promovare, domenii online etc.

Am clarificat ca fiind vorba de o entitate legala si fiscalizata, o parte din pretul unei sesiuni reprezinta efectiv costuri pe care terapeutul le are de platit lunar.

Apoi, costurile cu formarea profesionala sunt si ele proportionale cu gradul de pregatire a specialistului. Pot ilustra cu exemplul meu si al mai multor colegi din Societatea Romana de Analiza Jungiana (Clubul Jung): am terminat facultatea de psihologie la Universitatea Bucuresti in 2002 si am continuat sa ne formam (in tara si ulterior in strainatate pentru a fi si mai bine pregatiti) timp de inca 16 ani in cazul meu, chiar 17 ani sau mai mult pentru unii colegi, pana cand am obtinut certificarea de analist Jungian din partea Asociatiei Internationale de Psihologie Analitica. In mod similar, profesionisti din alte asociatii de psihoterapie psihodinamica petrec ani de zile formandu-se si specializandu-se mult timp dupa incheierea studiilor si a formarii lor de baza.

Formarea profesionala implica niste costuri in bani, timp si energie (direct proportionale cu calitatea cursurilor) presupuse de sutele de ore de analiza personala si supervizare, cursuri de formare teoretica, cursuri de formare continua, cursuri de masterat, in unele cazuri studii doctorale, participari la conferinte internationale si nationale, cursuri de formare continua obligatorii pe toata durata vietii si taxe profesionale anuale in functie de afilieri.

De asemenea, ceea ce probabil nu au in vedere clientii este ca un profesionist in domeniul psihoterapiei nu poate lucra 40 de ora pe saptamana, ca majoritatea salariatiilor (intre noi fie vorba, uneori sunt 40 de ore teorectice, pentru ca e foarte dificil si extrem de solicitant practic sa muncesti efectiv 40 de ore saptamanal). 

Standardele indicate de diferite scoli de psihanaliza recomanda practicienilor sa lucreze intre 16 si 22 de ore pe saptamana. Exista chiar si organizatii care interzic membrilor lor sa munceasca mai mult de 24 de ore saptamanal.

O ora de munca in psihoterapie te angajeaza total, secunda de secunda cu minte, afecte, corp, asocieri personale. Atentia pe care psihoterapeutul o acorda clientului sau nu se compara cu niciun alt tip de atentie. Este solicitanta, este un ingredient crucial in procesul de vindecare si... da, costa :). In plus, terapeutul le acorda timp clientilor si in afara sedintelor propriu zise. El citeste, reflecteaza, participa la supervizari, redacteaza rapoarte, acorda in continuare atentie in diferite moduri persoanelor cu care lucreaza.

Daca luam in calcul costurile mentionate mai sus (care pot ajunge cam pe la 50% din onorariu), faptul ca un terapeut poate lucra in siguranta cam 22-24 de ore maxim saptamanal precum si faptul ca vacantele sale sunt neplatite (!), plus faptul ca in perioadele de sarbatoare (vacanta de iarna, vacanta de Paste, sarbatori legale) clientii nu mai vin la psiholog, cu exceptia urgentelor, puteti sa faceti un calcul destul de simplu sa vedeti ca din punctul de vedere al profesionistului, sedinta chiar nu costa mult.

Din acest pret, terapeutul isi plateste cheltuielile, taxele, contributiile la bugetele de stat, formarea, afilierile, concediile, si trebuie sa si traiasca decent luna de luna pentru a fi acolo si luna urmatoare si anul urmator la dispozitia celor care au nevoie de sustinerea sa.

Am pus impreuna aceste informatii atat pentru cei care doresc sa beneficieze de serviciile unui psihoterapeut liber-profesionist (mai ales profesionist!) cat si pentru tinerii terapeuti care sunt la inceput de drum in practica lor si poate nu au beneficiat de consiliere in ceea ce priveste managementul cabinetului individual si calcularea costurilor lunare. Imi doresc sa fie de folos si sa ajute la cresterea gradului de constientizare si de respect pentru munca psihoterapeutilor.

Trauma si capacitatea de a simti

 

Trauma si capacitatea de a simti este titulul unei conferinte de neratat, sustinuta de Donald Kalsched pentru Societatea Romana de Analiza Jungiana, dar este si o parte a unui raspuns al meu personal la intrebarile care ne macina in ultima vreme, in legatura cu divizarea dintre oameni si  situatia dramatica prin care trecem, cu un procent atat de mare din populatie care fie neaga existenta pandemiei, fie proiecteaza propriile insecuritati si atitudini inconstiente, refuzand vaccinarea care ar putea sa ne faca multora dintre noi vietile mai usoare.

Capacitatea de a simti este esentiala pentru dezvoltarea emotionala si pentru sanatatea psihica. Din pacate, in cazul in care psihicul sufera traume timpurii aceasta capacitate de a simti, si de a procesa emotii este sever afectata, uneori pana la punctul in care persoana afectata ramane complet deconectata (disociata) de trairile sale.

Pentru a ne maturiza emotional si a reusi sa fim empatici, avem nevoie de un mediu securizant in care sa crestem si de parinti care la randul lor sa fie empatici si sa ne inteleaga nevoile emotionale si sa ne sustina sa depasim momentele dificile de teama, frustrare, neputinta, pierdere, furie. Cati dintre noi am avut parte de asa ceva? Cati dintre oamenii care acum sufera in spitale sau ii fac pe altii sa sufere prin lipsa lor de precautie au avut parte de asemenea conditii de a se dezvolta? Este o intrebare retorica, dar stim ca in cultura noastra exista un fundal de trauma care se transmite transgenerational de multe zeci, probabil sute de ani. Trauma psihologica duce la disocierea de afecte si sentimente, si disocierea de propriul corp.

Aceasta disociere de afect si sentimente este in acelasi timp o cauza si o consecinta a traumei. Dar, ulterior piederii capacitatii de a simti, oamenii isi pierd capacitatea de a empatiza, de a le pasa de ei insisi sau de altii.

Ceea ce se vede acum la suprafata este doar un comportament greu de inteles de catre o mare parte a omenirii. S-au scris nenumarate articole care incearca sa explice ratiunile (daca le putem numi asa) pentru care lumea nu are incredere in politicieni, in presa, in sistemul medical, si in ultima instanta in noile vaccinuri importiva Covid-19. Dar tot ceea ce am gasit legat de aceasta tema se leaga de partea cognitiva (lipsa de educatie, informatii contradictorii, si altele asemenea).

Sunt putini cei care incearca sa inteleaga si aspectele emotionale si psihopatologice ale acestor fenomene. Si cand spun aspecte emotionale ma refer la oameni care si-au piedut capacitatea de a simti, de a empatiza, de a le pasa. Oameni ale caror structuri psihologice se bazeaza pe mecanisme de aparare rigide (negarea si proiectia in cea mai mare parte). Oameni care au nevoie sa nege realitatea pentru ca nu pot face fata angoasei, insecuritatii, pentru ca eul lor este prea vulnerabil si prea fragil; oameni care nu sunt suficient de constienti ca sa realizeze ca aspectul de care se tem deja s-a intamplat, asa cum spunea Winnicott, adica raul pe care il proiecteaza in exterior fie sub forma unor teorii ale conspiratiilor fie prin propagarea de stiri complet false despre aspecte stiintifice pe care nu au cum sa le cunoasca, nefiind specialisti se afla de fapt in interiorul propriului psihic, sub forma unui persecutor interior.

Este usor sa ne divizam si sa ne dezicem de semenii nostri care aleg diferit, este mult mai dificil sa empatizam cu acestia. Dar tocmai aceasta capacitate de a empatiza, sau lipsa ei, cred eu este cheia intelegerii fenomenelor actuale legate de cum aleg oamenii sa se protejeze pe ei si pe cei din jur, sau cum nu o fac.

Va recomand cu multa caldura conferinta lui Donald Kalsched. El este specialistul de marca in lumea psihanalitica si jungiana in aceasta problematica si va poate raspunde mult mai in detaliu la intrebarile pe care poate le aveti, in legatura cu capacitatatea noastra, a oamenilor, de a simti.

Detalii despre conferinta gasiti pe pagina Societatii Romane de Analiza Jungiana, Clubul Jung. 

Daca doriti sa va inscrieti, completati acest formular: www.surveymonkey.com/r/NNP8XVG

Un an de viata cu restrictii

 A trecut un an de la primul lock down din Romania. Nu cred ca se astepta cineva sa dureze atat, eu sigur nu ma asteptam sa stam izolati mai mult de o luna si jumatate, maxim trei.

Viata a mers inainte? Pentru multi da, dar in conditii diferite de cele cu care ne obisnuisem. Dupa un an de criza covid 19 ce putem spune ca s-a schimbat radical in vietile noastre? Este o intrebare de reflectie, desigur nu putem generaliza...

Viata gaseste mereu o cale de  a merge mai departe, iar resursele de adaptare ale psihicului sunt tot timpul la datorie. Dar adaptarea are un pret, un pret greu de calculat in acest moment.

Am intrat in primul lock down obosita, si m-am bucurat ca voi avea timp sa ma odihnesc. Rezultatul dupa un an de "odihna": sunt la fel de obosita ca anul trecut pe vremea asta. De ce? Pentru ca energia ni se regenereaza in multe moduri, odihna fizica fiind doar unul dintre ele, necesar, dar nu si suficient. Lipsa activitatii fizice firesti, lipsa contactelor fizice cu prietenii, lipsa vacantelor departe de casa pentru deconectarea de stresul cotidian, toate acestea isi spun cuvantul. Toate aceste nevoi isi cer drepturile...

Am rezistat in izolare cu gandul ca voi avea ocazia sa imi amenajez si mai dragut spatiul in care traiesc. Ceea ce am facut, dar chiar si o colivie de aur tot o colivie este. Dupa un timp (scurt) ne obisnuim cu confortul din interiorul casei, nu suntem facuti sa traim in vizuini. 

Avem nevoie nu doar de un loc de munca sigur care sa ne garanteze ca ne putem asigura confortul casei, avem nevoie si  (sau mai ales) de contacte cu ceilalti, cu natura, cu lumina soarelui, avem nevoie de intimitate emotinala si fizica, avem nevoie de atingeri si de conversatii savuroase, avem nevoie sa radem, sa ne prostim, sa ne jucam ca sa ne detensionam si sa ne incarcam de energie.

Predictia pe care am facut-o acum un an pare sa fie validata de experienta: oamenii care aveau o constiinta mai diferentiata au continuat sa se dezvolte, cei care erau in turma, nediferentiati, carora le lipseste gandirea critica au devenit si mai problematici. Devine din nou foarte evident faptul ca educatia este cruciala pentru bunul trai in comunitati din ce in ce mai mari si mai eterogene. Si prin educatie, ma refer nu atat de mult la educatia formala, cat la scoala vietii si la acea educatie implicita care se face (sau nu se face) in familie, zi de zi, in conversatii de calitate, in relatii autentice, fiind oglinditi de adultii importanti din vietile noastre si modelandu-ne comportamentul dupa ceea ce vedem zilnic in jur.

Sa nu va faceti iluzii ca scoala online le va aduce vreun plus de educatie copiilor. Nu o va face. Relatia dintre profesor si elev are un rol decisiv in proces, iar aceste relatii importante supravietuiesc cu greu (in cazul in care mai supravietuiesc) in mediul online. Starea de prezenta atat a profesorului cat si a elevului este de baza pentru un proces de transmitere de informatii si de modelare de comportamente. Si nu ma refer doar la prezenta fizica. Aceasta prezenta constienta le lipseste cel putin elevilor, care sunt tentati sa faca (orice) altceva de cele mai multe ori, decat sa fie atenti la un ecran de laptop sau telefon in timp ce profesori epuizati incearca din rasputeri sa isi faca treaba.

Din perspectiva psihologica, oamenii, adulti si copii deopotriva, sunt afectati mai ales de lipsa conexiunilor autentice cu ceilalti. Copiii au fost privati deja de un an de scoala a vietii, scoala care din punctul meu de vedere este cea mai importanta pentru dezvoltarea aptitudinilor noastre. In relatii invatam sa ne exprimam, sa ne cerem drepturile, sa ne reconciliem, sa comunicam, invatam reguli nescrise despre ce e permis si ce nu. In relatii suntem oglinditi si avem sansa sa aflam cine suntem, in relatii ne sunt adesea testate limitele si suntem nevoiti sa ni le aparam, in relatii invatam pas cu pas, an dupa an despre ce avem cu adevarat nevoie pentru a fi impliniti si tot in relatii invatam treptat sa nu mai idealizam, sa nu mai polarizam si sa devenim mai toleranti, mai maturi. In absenta relatiilor semnificative nu invatam nimic din toate acestea. Iar in acest ultim an, relatiile dintre oameni au fost afectate serios de restrictiile de miscare, de teama de contaminare, de absenta efectiva a contextelor in care ne puteam intalni efectiv unii cu altii, dar si de absenta intimitatii personale, a unui timp si spatiu in care sa luam distanta si sa reflectam asupra a ceea ce ni se intampla, sau in care sa ne permitem pur si simplu sa nu facem nimic in situatia in care am fost constransi sa locuim permanent in compania altora.

Desigur, ne afecteaza si incertitudinea, stresul facturilor si instabilitatea financiara, dar oamenii au trebuit mereu sa se adapteze si sa faca fata insecuritatii. Felul cum facem fata depinde de reteaua de suport pe care o avem. S-a constatat de nenumarate ori ca persoanele cu o retea de sprijin mai complexa, formata atat din persoane apropiate de incredere cat si din credinte spirituale si incredere in fortele proprii se descurca mult mai bine in conditii instabile. Da, se descurca si cei care se bazeaza doar pe ei/ele insisi/insele, dar cu costuri fizice si psihologice extrem de mari, si in orice caz, nu pe perioade atat de lungi. Da, credintele spirituale reprezinta moduri in care ne proiectam propriile resurse psihologice in afara, dar ceea ce credem chiar ne ajuta. Insa reteaua de suport formata din alti oameni a fost pana in prezent ceea ce a asigurat continuitatea vietii in comunitati, intr-un mod sau altul. 

Criza creata de pandemie ne poate da ocazia sa reflectam cat de mult depindem de ceilalti. Cat de mult depindem de ambulanta si medicul care ne consulta si ne trateaza, cat de mult depindem de furnizorul de internet, electricitate etc si cat de multa nevoie avem de sprijinul unor oameni atunci cand serviciile respective nu functioneaza, cat de mult depindem de familie, de prieteni, de mentorii nostri atunci cand avem nevoie de ajutor. Depindem de alti oameni in fiecare moment intr-un fel sau altul, asta ar trebui sa ne dea de gandit si poate sa ne ajute sa ne sprijinim reciproc mai mult si sa ne respectam unii pe altii.

Pentru ca sunt vremuri in care satisfacerea nevoilor de baza ne este de multe ori limitata poate ca nu avem timpul sau disponibilitatea emotionala de a reflecta cat de mult depindem afectiv de ceilalti. Dar depindem.  Pentru ca suntem facuti sa traim in relatii semnificative. Avem nevoie sa daruim si sa primim iubire. Avem nevoie sa ne simtim valorosi, apreciati. Avem nevoie sa stim ca cineva se gandeste la noi, ca suntem iubiti. Poate nu avem cu totii timp sa ne gandim la asa ceva, intre videoconferintele de la jobul la care lucram de acasa, orele online ale copiilor, pus masa, intins rufele si asa mai departe. Dar relatiile sunt importante si sustinerea pe care o primim in relatii nu poate fi inlocuita de nimic, deocamdata. Avem nevoie sa fim acolo unii pentru altii, chiar si doar simbolic, in gand, in fantezie, pentru ca suntem fiinte sociale, sa nu uitam.

Despre cum va arata viitorul... nimeni nu stie exact. Se fac predictii, dar adevarul este ca viitorul depinde de cum vom arata noi, fiecare dintre noi.

Actuala criza ar putea sa duca la progres sau dimpotriva. Depinde de ce va reusi sa faca o masa mai mare de oameni... Daca razboiul informatiilor si lipsa de incredere in autoritati va scoate la suprafata ce e mai rau in oameni, sau daca dimpotriva, acestea ne vor constrange sa avem incredere mai mare in valorile noastre umane si sa ne dezvoltam constiinta si capacitatea de a discerne intre ceea ce este potrivit si ceea ce este daunator, vom vedea. In orice caz, este o ocazie buna pentru a ne dezvolta alte functii psihologice decat gandirea (mintea rationala), pentru ca, asa cum ne spun inteleptii orientali, mintea ar trebui sa fie un instrument (un slujitor) si nu un stapan. Iar mintea vestica pare momentan lipsita de raspunsuri cand vine vorba de gestionarea pandemiei si de discriminarea intre informatiile contradictorii care apar zilnic in media, de mai mult de un an de zile...

Timpul ne va da un raspuns, dar pana atunci ne putem folosi resursele intr-un mod care sa ne fie benefic.

Foto Florica Manoila