Cand companionii blanosi dispar din vietile noastre

 

Am insotit anul acesta pe ultimul drum (la veterinar) doua dintre animalele iubite ale familiei. Un al treilea este si el intr-o perioada de tranzitie spre (probabil) alta dimensiune... 

Cand am pierdut prima pisica, in martie, mi-a fost foarte greu sa traiesc si sa procesez toata durerea, remuscarile, dubiile, si golurile pe care le simteam. Am inceput sa caut alinare in carti (o deprindere veche, din vremuri in care imi era teama sa-mi arat vulnerabilitatea catre oameni).

Am descoperit ca exista inclusiv psihoterapie specializata in procesul de doliu dupa pierderea unui animal (nu la noi, inca, dar exista in lume) si exista si asistente in procesul de moarte si doliu dupa animal (death doula for pets).

Sigur, traim intr-o lume in care orice nevoie umana este exploatata si transformata intr-o initiativa lucrativa, dar nu e acesta subiectul articolului.

Daca exsta aceste servicii, e clar ca exista nevoia pentru ele.

Avem nevoie sa fim acompaniati in procesul de doliu dupa plecarea animalului de companie in aceeasi masura in care avem nevoie sa fim asistati in procesul prin care trecem dupa orice alta pierdere importanta din viata noastra. Nu este un proces diferit, nu stiu daca chiar e nevoie de specialisti strict pe nisa de animale domestice... 

Revenind la subiect, cand companionii domestici se retrag din vietile noastre, fie ca trec intr-o alta dimensiune fie ca sunt pierduti (se intampla frecvent), lasa in locul lor un mare gol. Il simtim la propriu, in casele care par goale, in ritualurile lipsa, in curatenia si ordinea nefiresti, dar mai ales la figurat. Dezvoltam relatii intime cu animalele noastre, simtim ca ele ne inteleg si ne accepta ca nimeni altcineva, ca nu ne pun conditii, ca sunt mereu acolo. Ne ofera inepuizabile bucurii si satisfactii prin privirile, atingerile, vocalizele, poznele lor si dovezile de iubire de netagaduit pe care ni le fac. Devin o constanta a vietilor noastre, le purtam in minte inclusiv cand suntem in vacante departe de ele, ne asiguram ca le este bine, vrem sa le oferim ceea ce au nevoe si mai presus de orice, nu vrem sa le stim in suferinta.

Este curios sa observ ca de multe ori oamenii sunt mai atenti la animalele lor decat la restul oamenilor din jur, dar nu e treaba mea sa judec, important e ca sunt atenti la alte fiinte.

Nu e locul si momentul potrivit sa vorbesc despre animalele care nu sunt tratate cu respect, eu vreau sa vorbsc acum despre cele iubite atat de mult incat la plecare par ca iau cu ele o parte din noi. Este atat de dureros... E dureros inclusiv sa constati ca viata merge inainte pentru restul lumii ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, desi tu sti ca s-a intamplat ceva, ca lumea ta nu mai e la fel si totusi trebuie sa continui sa mergi inainte ca si cum ar fi la fel. Singurele dovezi solide ramase in urma lor sunt urmele de pe mobilier si haine si fotografiile.

Faptul ca traim atat de cosmetizat, ca ne indepartam atat de mult de moarte si de suferinta in stilul nostru "modern" de viata ne ingreuneaza procesul de doliu si acceptarea pierderii.

Nu ajuta deloc sa auzi ca "lasa, e mai bine acolo unde e acum", sau "lasa, luam altul/alta" sau "de ce suferi atat, e doar un animal" sau "de ce suferi era batran", "de ce suferi era clar ca o sa moara la un moment dat".

Da, stim ca toate fiintele se duc, stim ca orice inceput e inceputul sfarsitului, dar parca nu suntem niciodata pregatiti cand finalul soseste.

Poate asta e esenta dragostei pentru animale. Cred ca s-a si spus ca suferinta e pretul pe care il platim pentru iubire atunci cand se termina sau ceva in genul acesta.

Eu stiu ca nu pot trai fara animale, chiar daca plecarea lor ma lasa foarte vulnerabila si chiar daca am nevoie de luni intregi ca sa imi recuperez energia consumata in procesul de doliu. Momentele de tandrete, comunicarea din priviri sau din atingeri, poznele animalelor din viata mea si lectiile pe care mi le ofera ele sunt prea pretioase ca sa vreau sa renunt la adoptie pentru a evita suferinta pierderii.

Dar cunosc oameni care sufera atat de mult dupa pierderea unui companion animal incat refuza sa mai adopte vreodata. Fiecare traieste pierderea intr-un mod propriu, si aceasta poate fi o suprema dovada de iubire si fidelitate fata de fiinta plecata.

Nu putem judeca, nu exista cinci pasi standard pentru a depasi pierderea, chiar daca fazele doliului pot fi comune cu cele tipice enuntate in toate cartile de psihologie a pierderii (negarea, furia, disperarea, idealizarea, depresia, redefinirea valorilor despre viata si moarte, acceptarea), nu exista un timp standard in care ne revenim, nu exista nimic care sa scurteze procesul firesc. E important sa ne respectam sentimentele, durerea, si sa ne oferim timpul si cadrul securizant in care sa ne exprimam (sa povestim despre finnta pierduta, sa plangem, sa facem ceea ce credem ca ne poate alina). Poate pentru ca nu ne oferim unii altora acest spatiu au si aparut psihoterapeutii pentru procese de doliu dupa animale. In orice caz, nu ajuta la nimic sa incercam sa "trecem peste" si sa "fim puternici". Dimpotriva, negarea sentimentelor poate duce la o intrerupere a procesului de doliu si poate aduce multe complicatii emotionale ulterior. Sunt sigura ca animalelor noastre nu le-ar fi placut sa ne vada inghitindu-ne suferinta si comportandu-ne ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Eu sper sa gasim / sa gasiti alinare la cei din jur in cazul unor asemenea momente dificile si sa nu fie chiar nevoie sa apelati la psiholog...

Cautand sensul vieii

Pe drumul catre un sens al existentei am experimentat de mai multe ori calitatea eliberatoare a renuntarii... Asa cum spune Swami Vivekananda (tradus la editura Herald) renuntarea a parut a fi si pentru mine o parte importanta a "adevaratei vieti"...

Mi-am petrecut ultimii douazecisicinci de ani din viata cautand ceva, nu stiam nici eu exact ce,  simtind imperativ ca trebuie sa merg inainte pe drumul care mi se arata pas cu pas. Am ales sa studiez psihologia apoi drumul m-a condus spre psihoterapie si mai concret spre psihoterapia jungiana. Privind inapoi, incep sa discern traseul pe care am mers si sa inteleg si directia spre care ma indreptam.

Am ales specializarea in jungiana pentru ca Jung vorbea asa de apasat despre cautarea sensului individual al propriei vieti. Mergand pe drumul asta am realizat ca nu era nici pe departe singurul care vorbea despre cautarea sensului. As fi putut poate sa aleg o alta cale, nu neaparat psihanalitica pentru a merge spre o destinatie similara... Multi filozofi, reprezentanti ai religiilor sau psihologi s-au preocupat de aceleasi cautari. Probabil este insasi chemarea sufletului, asa ca este mai putin relevanta "metodologia" de care ne folosim ca sa ajungem la un raspuns si un mod de viata coerent cu raspunsul pe care l-am gasit pentru intrebarea "care ar fi sensul vietii mele"?

Din ce observ in jur, e o intrebare cu care traim toti in interior. Tocmai de aceea exista si raspunsuri prefabricate, gata de a fi servite persoanelor mai comode. Sunt multe variante de drumuri batatorite, asfaltate, autostrazi simbolice create de sisteme fie ele politice, religioase sau sociale care ne incurajeaza sa apucam calea propusa. Uneori incurajarea e mai degraba o impunere prin forta. Probabil multa nefericire vine din aceste alegeri fortate, de a merge pe drumuri deschise sau impuse de altii. Jung considera ca lenea (comoditatea) e cel mai mare dusman al omului. Pare o afrmatie cam extrema, dar cine stie, poate sa fie adevarat.

Pare mai comod sa mergi pe un drum trasat de altii. Nu mai trebuie sa iti pui intrebari, sa iei decizii, sa risti. Pentru multi, pare mai usor sa nu-si bata capul. Ceea ce ii pune pe cei care propun modele prestabilite in postura sa aiba foarte multa putere.

Nu despre cai batute de altii inainte vreau sa vorbesc, ci despre faptul ca cred ca este posibil sa mergi pe un drum personal si sa-ti gasesti binele, si experienta mea imi intareste aceasta credinta.

Imi amintesc ca la un moment dat, cu peste zece ani in urma am explorat destul de superficial metoda adleriana a studiului amintirilor timpurii. E o metoda simpla, pe care o puteti aplica singuri, gasiti toate detaliile de care aveti nevoie pe internet. Pe scurt, pornind de a amintirile timpurii ale unei persoane, se poate prefigura un tip de drum, de destin pe care l-ar putea urma persoana respectiva de-a lungul vietii. Pentru mine metoda a avut validitate cand am testat-o. A fost unul dintre momentele in care am realizat ca sunt multe cai prin care putem sa ajungem la destinatie, a fost poate punctul de plecare pentru a ma detasa de dogmatismul jungian si de credinta ca acest parcurs ar fi mai bun decat altele. Desi pentru mine intr-adevar pare sa fie drumul potrivit. Dar n-as putea sa generalizez, tocmai pentru ca vad in jur oameni care cauta acelasi lucru pe cai diferite, si gasesc.

Amintirile mele tipurii si experientele pe care le-am avut cu practica de miscare autentica (Authentic Movement) si cu imaginatia activa (tehnica de lucru specifica psihanalizei jungiene, dar si multor stiluri de samanism) converg spre aceeasi directie. Caut simplitatea, eliberarea, iubirea care nu poate fi definita in cuvinte. Unii spun ca sensul vietii este sa-l cautam pe Dumnezeu. Altii spun ca Dumnezeu este iubire... Eu caut iubirea, deci exista o sansa mare sa le gasesc pe amandoua :).

De la prima mea experienta de miscare autentica de acum mai bine de zece ani, am ramas cu o imagine si o traire a unei femei libere, mature. Era ceva de necrezut pentru mine in acel moment, cand ma confruntam cu toate complicatiile posibile pe care le adusesera in viata mea alegerile inconstiente facute pe baza experientelor transgenerationale... Aproape nu-mi venea sa cred ca in interiorul psihicului meu exista deja aceasta femeie-femeie. Ancorata, linistita, care se simte in siguranta, care iubeste si se iubeste.

Dar aceasta imagine cred ca m-a salvat. Pshicul meu m-a salvat. Am trait anii care au urmat gandindu-ma la ea. Oare cand o sa se manifeste? Oare cand o sa simt asa? Oare cand o sa traiesc asa?

Am urmat drumuri nebatute, am continuat sa fac alegeri, nu mereu foarte constiente dar macar au fost mai personalizate, mai specifice mie si momentelor in care ma aflam, nu atat de mult repetitii ale unor istorii de familie.

Am continuat sa practic ceea ce  are sens pentru mine: miscarea autentica, imaginatia activa, psihanaliza, explorarea diferitelor posibilitati de a alege, de a trai.

Cred ca majoritatea oamenilor fac asta, dar multi o fac numai pana la un punct. Apoi se opresc din cautari si experimente personale. Nu stiu foarte clar de ce, nici nu cred ca exista raspunsuri universal valabile.

Tot la un atelier de miscare autentica am gasit in interiorul meu un alt raspuns valoros. Cautam sa-mi inteleg si sa-mi revendic puterea personala pentru a iesi dintr-un impas, si rasunsul pe care l-am primit m-a surprins si m-a convins in aceleasi timp. Puterea personala sta in a renunta. Nu a renunta in sensul de a te da batut, ci a renunta la control, la iluzia ca vom gasi in mintea noastra o cale rezonabila de a iesi din impasuri;  a te lasa purtat/a de mana invizibila e destinului. Acest raspuns a venit insotit de o forma de iubire pe care nu am stiut cum s-o numesc decat transcendentala si a fost foarte convingator.

Pentru mine asadar experienta renuntarii a fost probabil una dintre cele mai importante lectii pe care le-am invatat in procesul de cautare a sensului. Ba chiar s-ar putea ca renuntarea sa fi devenit un sens in sine. De fiecare data cand am renuntat cu gratie, s-au deschis usi neasteptate catre cai line care m-au dus in locuri, situatii, relatii care se potrivesc cu cautarile mele.

Experientele asa numit irationale pe care le-am trait prin miscare autentica sau imaginatie activa  m-au convins ca ceea ce caut eu nu e de negasit, ca ceea ce ne promit diferitele cai spirituale nu sunt   povesti amagitoare menite sa ne faca trecerea prin viata mai dulce. Si aceasta credinta ca ceea ce caut chiar poate fi gasit m-a mobilizat sa continuu sa fac ceea ce sufletul meu cere de al mine.

Dar vreau sa subliniez ca nu este nici usor si nici rapid. Contrar propavaduirilor reclamelor si psihologiei pop, drumul spre vindecare sau realizare de sine este lung (dureaza toata viata), dificil, presupune sacrificii si cel putin pe unele portiuni presupune sa fii impotriva curentului.

Nu e doar un mod de a trai in acord cu teoria jungiana, e un model de experienta umana propus din cele mai vechi timpuri, si fiind inca valabil de atatea mii de ani, e foarte probabil  sa aiba sens si pentru noi, oamenii "moderni".

Dupa un sfert de secol de cautari incep sa vad rezultatele in jurul meu, nu doar in imaginatie activa ci in viata de zi cu zi.

Din ce in ce mai mult experimentez forta puterii personale de a renunta la control, de a lasa lucrurile sa se aranjeze de la sine. Ce mod economic de a trai descopar si ce multe surprize frumoase imi face viata!

Nu e usor sa mergi impotriva culturii actiunii, in contra tendintei de a fi mereu ocupat si nelinistit de toate lipsurile ipotetice, dar este posibil si cu siguranta extrem de satisfacator.

Ce am gasit eu dupa insistente cautari neintrerupte este ca se poate trai ca femeie integra si intr-o lume construita dupa principii masculine, se poate sa te bucuri de viata si fara cont de insta, se poate trai ca freelancer si fara digital marketing, se poate iubi fara drama chiar daca vii dintr-o poveste trangenerationala complicata, cu conditia sa iti fii tie insuti/insati fidel/a si sa nu te abati prea mult de la calea ta.

Sursa foto: Editura Herald

Multumesc pentru flori, dar...

 

Am asteptat sa treaca ziua de 8 martie, ziua internationala a femeii (da, inca avem voie sa spunem femeie, dar cine stie pentru cat timp?), cu toate efuziunile, explozia de elogii ipocrite si superficiale la adresa femeilor si a mamelor si raspunsurile sarcastice din partea grupurilor mai constiente de feministi si feministe ("multumesc pentru flori") care sesizeaza ca inca mai este mult de lucru in ce priveste egalitatea in drepturi. In paranteza fie spus, am vazut reactii de la barbati care cereau exemple din constitutie care sa sustina aceste credeau ei, pretinse inegalitati... E dulce-amar amuzamentul fata de asemenea naivitate, pentru ca desigur, e nevoie sa fii femeie ca sa intelegi ca desi constitutia a fost scrisa de un barbat sau o echipa de barbati si desi aparent toti oamenii au aceleasi drepturi pe hartie, fie ei femei sau barbati, realitatea in practica este foarte diferita. Exista cifre care atesta inegalitatile si ele pot fi cautate in surse sigure ( la Centrul Filia, printre altele).

Desigur, e nevoie ca legiutorii si cei care aplica legile sa fie mai degraba femei si mai degraba informati/informate ca lumea sa continue sa se schimbe in directia echitatii. Femeilor care au actionat  le datoram acum accesul la educatie pentru fete, accesul liber pe piata muncii, dreptul de vot si multe altele.

Cele doua parti (cea ipocrita si cea feminista) s-au manifestat destul de vocal ieri si nu e cazul sa mai reiau aceleasi idei (oricum am facut-o deja, in numele partii mai putin ipocrite:)). 

Insa simt ca ceva lipseste din aceste discutii si dispute. Lipsesc discutiile despre femeile care abuzeaza femei, si nu ma refer doar la femeile proxenet ci la toate acele femei in pozitii de putere care se folosesc de alte femei mai putin constiente de puterea lor (si sunt extrem de multe cazuri).

Lipsesc discutiile despre femei care cresc baieti misogini. Chiar am intrebat in stanga si in dreapta printre cunoscutii mei barbati, acum adulti, daca mamele lor le-au transmis sau au incercat macar sa le transmita ceva despre cum ar trebui sa se poarte cu o fata, despre contraceptie etc. Raspunsul unanim: NU.

Lipsesc discutiile despre ura, invidia si gelozia dintre femei care sapa la temelia oricarei relatii de solidaritate si incredere. Lipsesc discutiile despre rautatea fetelor, despre adolescente care sunt violente fata de alte adolescente, despre fetele care agreseaza si umilesc alte fete si baieti.

Lipsesc discutiile despre femei care isi transforma sexualitatea din sursa de placere, conexiune, vindecare in moneda de schimb.

Lipsesc discutiile despre femei care sunt mame, bunici, profesoare de fete si care le dispretuiesc acestora senzualitatea, erotismul, feminitatea, atacandu-le cu virulenta inca din perioada pubertatii cu mesaje care se traduc mai mult sau mai putin prin "esti o curva".

Lipsesc discutiile despre fete si femei care accepta sa fie parte din si sa contribuie la promovarea culturii "hook-up" (sex fara obligatii), desi simt sau stiu ca nu le este bine asa.

Lipsesc discutiile despre femei intruzive (violatoare de granite) si acestea sunt peste tot printre noi, nenumite, nedeconspirate. Vorbim oare despre setea de putere a femeilor? Despre femei castratoare?

Dar despre femeile care sustin abuzatorii si condamna victimele?

Despre lipsa de sustinere dintre femei se mai vorbeste, dar foarte discret. Dar eu constat, de exemplu, ca nu exista zi in care sa deschid o aplicatie sau sa ma plimb pe strada, in care sa nu fiu bombardata instant cu mesaje de la alte femei care imi spun ca nu sunt destul de: slaba, tanara, machiata, parfumata, in forma, de succes, feminina etc... Azi de exemplu am fost intampinata online de la prima ora de o femeie care imi promitea sa ma ajute sa am abdomenul plat. De ce?! abdomenul plat este o anomalie culturala. Este nesanatos, te impiedica sa respiri abdominal, iti preseaza organele...

De ce fac asta femeile altor femei? Despre toate acestea nu prea vorbim, nici de 8 martie nici in restul anului.

E adevarat ca sunt multe nedreptati in sistem si ca avem de munca ca sa incercam sa le indreptam. Dar, fara sa incepem schimbarea in interiorul propriului sistem psihic, fara sa incepem sa recunoastem contributiile pe care le avem, ca femei, la prostul mers al societatii, fara sa ne recunoastem propria misoginie si felurile inconstiente in care sustinem abuzurile importiva femininului, adesea impotriva propriei feminitati, nu vad ca schimbarile sociale sa mearga prea departe.

E nevoie sa incepem cu noi, pentru ca noi modelam lumea prin actiunile, comportamentele si cuvintele noastre. Doar aratand cu degetul catre ceea ce nu functioneaza bine in exterior, doar gasind tapul ispasitor in curtea celuilalt, nu ne vom apropia curand de o lume mai armonioasa.

Lumea nu are nevoie de mai multi oameni de succes...

                                                           ci de mai multi povestitori, artisti, pacifisti, indragostiti, terapeuti..

Studii recente arata pe de o parte ca cei mai multi dintre tineri doresc sa devina faimosi si bogati (ambele o masura a succesului dupa standardele sociale de azi), pe de alta parte, ca, oamenii ajunsi in pragul mortii regreta ca nu au experimentat cu totul alte aspecte ale vietii decat bogatia si succesul. Cei mai multi dintre cei studiati inainte de finalul vietii au declarat ca regreta ca nu s-au bucurat mai mult de viata, ca nu au facut ceea ce le facea placere, ca nu au investit timp in relatii de calitate, printre altele. Puteti citi pe internet numeroase articole si studii despre regretele oamenilor aflati pe patul de moarte, dar si despre aspiratiile tinerelor generatii.

Dar azi vreau sa scriu despre povestitori si importanta povestilor in vietile noastre. Am citit de curand cartea Narinei Abgarian "Din cer au cazut trei mere". Am evitat-o mult timp in librarii pentru ca auzisem prea multe laude la adresa ei (a cartii) si eram suspicioasa. Am citit chiar undeva ca cineva o compara cu "Un veac de singuratate"... Mi-am spus ca nu e posibil asa ceva, Un veac de singuratate a fost cartea mea preferata in adolescenta, nu credeam ca ar putea exista comparatie cu orice altceva.

Si totusi... pentru ca vreau sa practic ceea ce predic si anume sa ma bucur de viata si de tot ceea ce imi face placere, si pentru ca imi place la nebunie sa citesc literatura, m-am hotarat sa o cumpar si sa o citesc...

Pe coperta Ludmila Ulitkaia ne indeamna sa citim acest roman pentru ca e "balsam pentru suflet". 

Da, chiar asa este, balsam. Este o poveste care te atinge in suflet, pe suflet si la suflet, e o poveste care poate fi vindecatoare pentru multe tipuri de suferinte pe care le purtam cu noi de generatii, o poveste cum n-am mai citit sau auzit alta pana acum. Si da, comparatia cu Un veac de singuratate are sens, cumva. 

Nu-mi amintesc sa fi plans vreodata citind o carte, dar la aceasta am lacrimat de multe ori. Nu de tristete, ci de emotie. E ceva in felul cum este spusa, cum sunt construite personajele pline de viata si de culoare, de caldura, de bunatate, dar si de toate umbrele specifice naturii (umane), este si un amestec de spiritualitate, misticism, superstitii, dogme, Eros si Thanatos, nastere, renastere, ciclurile vietii, ale civilizatiilor si toate acestea adunate fac ca intregul univers omenesc cu toate legile lui cunoscute si necunoscute sa poata fi regasit si, foarte important, iubit, in cele doar douasutecincizeci si ceva de pagini (mici).

Nu vreau doar sa scriu de bine despre aceasta carte, as vrea sa subliniez ca avem nevoie sa fim atinsi sufleteste mult mai mult decat avem nevoie de validare sociala (succes). Si cred ca e trist ca uitam adesea, furati de marketingul excesiv al culturii succesului social, care sunt de fapt lucrurile de care avem cea mai mare nevoie.

Si cat de multa nevoie avem de povesti, de arta si de iubire in vietile noastre! 

Asa ca azi, de Dragobete (dar nu numai) va puteti face un cadou si va puteti (re)indragosti de natura umana. Iar cartea Narinei Abgarian va poate oferi o scurtatura pentru asta, dar si placerea de a trai alaturi de Maranieni viata de poveste cu bune si cu rele, asa cum este viata in general si totusi atat de plina de magie.

"Daca vrei sa schimbi lumea, du-te acasa si iubeste-ti familia"

 

Titlul este un citat atribuit Maicii Tereza si este un indemn despre care gandesc din ce in ce mai des ca ar putea sa functioneze. De fapt, daca ma uit mai bine in jurul casei mele, chiar pare ca functioneaza.

Aud destul de des (mai ales in cabinet, dar nu numai) ca oamenii vor sa faca schimbari de impact, isi imagineaza ca trebuie sa realizeze ceva maret, ceva care sa ii diferentieze, ceva care sa ajute omenirea. Probabil majoritatea oamenilor se gandesc asa, macar o data in viata.

Dar este oare posibil sa schimbi lumea? Si daca este,  atunci cum? si in cat timp? si de ce ai vrea sa o schimbi si sa n-o lasi sa se schimbe singura daca doreste :)?

Voi lasa la o parte explicatiile psihanalitice care ar putea sa spuna ca cine isi doreste sa schimbe lumea isi doreste de fapt sa schimbe ceva in propria lume interioara, dar proiecteaza aceasta pornire pe lumea exterioara.

Poate fi periculos sa vrei si sa incerci sa schimbi lumea: sa ne gandim la epurarile etnice, la presupusa rasa pura, la schimbarea regimului din Iran, la situatia actuala din Siria, la Ucraina, la dezastrele nucleare provocate de centrale nucleare, dar si la arme care au schimbat lumea razboiului, la populatiile indigene care au fost exterminate (America de Sud este doar un exemplu, din pacate sunt multe), la desertificarea ca urmare a defrisarilor si agriculturii intensive si asa mai departe. Si totusi schimbarea este inevitabila. Natura insasi provoaca uneori dezastre care schimba destul de rapid situatia unei parti a planetei.

Insa orice schimbare propusa sau impusa unui sistem produce un efect de rezistenta in sistemul respectiv si chiar si schimbarile presupuse a fi in bine au efecte colaterale negative.

Propunerea pe care ne-o face Maica Tereza insa, aceea de a merge acasa si a ne iubi familia nu are efecte colaterale negative. Probabil este singura actiune pe care omul o poate avea care nu produce niciodata efecte adverse. Spun actiune gandindu-ma la iubire ca la un verb, asa cum spune Esther Perel, desi nimeni nu poate descrie exact iubirea in cuvinte. Pentru ca, parafrazez, iubirea despre care putem vorbi, nu este adevarata iubire.

Cu ani in urma, mi-am dorit si eu sa contribui activ si concret la o schimbare in lume. Si chiar am lucrat ani buni intr-un ONG care avea motto-ul: "Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume!". Motto-ul este atribuit lui Ghandi si chiar si lui, i-a iesit si nu prea (daca ne uitam la situatia actuala din India). Oricum, mi-am zis, merita macar sa incerci. Si am incercat, convinsa ca este posibil. Logic, daca nu ai fi convins ca e posibil sa faci ceva diferit, nu ai mai incepe vreodata.

Am aflat astfel, ca poti fi intr-adevar schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume. Dar la tine acasa si daca ai noroc, poate si printre cunoscutii tai. Restul lumii nu se va schimba daca nu va dori sa o faca. Si realitatea este ca unii nu vor sa se schimbe deloc (sigur au motivele lor), altii vor sa se schimbe, dar nu in directia in care propui tu ci chiar vor sa iti impuna tie directia lor, si tot asa ajungem la concluzia ca schimbarea daca nu vine din interior nu e bine privita si nici bine primita. 

Eu am avut experienta interactiunii cu adulti, in incercarea de a propune modele educationale mai noi, mai blande pentru cresterea copiilor, in cadrul unui program de educatie parentala care a fost oferit gratuit pe parcursul mai multor ani, multumita unor sponsori care au crezut in aceasta idee, catre parinti, profesori si personal care interactioneaza cu copii. 

Un alt proiect, in care m-am implicat cu pasiune, tot sponsorizat, tot prin acelasi ONG si tot oferit gratuit a fost unul care dorea sa ii invete pe parinti, profesori educatori sa discute cu copiii despre sex, sexualitate, relatii emotionale sanatoase. 

Ambele proiecte au fost si sunt impecabile din punct de vedere stiintific. Si repet, in cea mai mare parte a lor au fost oferite gratuit. Dar, am constatat dupa o vreme, adultii nu vor sa se schimbe. Nu toti, dar majoritatea. Rezistentele intalnite mai ales in fata proiectului de educatie sexuala au fost atat de mari si de multe ori atat de greu de inteles rational (fiind total lipsite de logica si pline de temeri, prejudecati si proiectii) incat aproape am abandonat. Spun aproape pentru ca am continuat sa "desfasor" programele mele acasa. Si au functionat. Au trecut noua ani de cand practic ca la carte educatia parentala democratica si educatia sexuala si relationala in familie. A meritat. Sa fii parinte de adolescent e greu, pentru mine e cea mai grea perioada din viata de parinte, dar sunt atat de recunoascatoare ca am ales  sa fiu schimbarea pe care vreau sa o vad in lume folosind metode de parentaj bazate pe increderea in relatia cu copilul si ca am ales sa fac ceea ce nu au facut parintii mei sau bunicii sau unchii sau profesorii si anume sa vorbesc despre sex si sexualitate cu copilul, si nu doar tragand semnale de alarma si prezentand pericole ci si fiind sincera, admitand ca sexualitatea este placuta si ca e ceva foarte important in majoritatea relatiilor de cuplu, ceva firesc si de care nu avem motive sa ne rusinam.

Lasand la o parte educatia parentala si sexuala (desi si ele sunt oferite din consideratie daca nu chiar din iubire), daca am lasa mai multa iubire sa circule intre noi in familii (acasa, adica), daca nu ne-am consuma cam toata energia la munca in activitati si conflicte de multe ori inutile, daca am cultiva conexiunile dintre noi si cei apropiati, lumea cu siguranta s-ar schimba. Iubirea si activitatile intemeiate in iubire sunt insa mult mai discrete decat cele intemeiate in vanitatea noastra, asa ca de multe ori trec neobservate si nu pot fi cu usurinta luate drept model, nu devin usor "trenduri". Dar chiar si asa, merita sa incercam sa mergem acasa si sa ne iubim (mai mult) familia. Ce avem de pierdut?

Inainte sa incep sa scriu am cautat "daca vrei sa schimbi lumea" pe google. Mi se pare amuzant ca prima propunere de continuare automata a frazei pe care o face motorul de cautare este "iubeste un barbat". Poate data viitoare voi scrie si despre aceasta sugestie de la google, pentru ca pare sa aiba foarte foarte mult sens, avand in vedere ca lumea este condusa de barbati despre care nu poti sa nu te intrebi daca si cum au fost iubiti.

Cultura care apara abuzatorii

 Aveam in plan sa scriu un text despre iubire, dar m-am mobilizat sa scriu despre cultura care apara abuzatorii, in urma valului de comentarii toxice pe care le-am citit in legatura cu cazul foarte mediatizat al preotului care a abuzat, hartuit sexual si violat mai multe enoriase care au venit la el pentru spovada.

Despre existenta abuzurilor sexuale in lume suntem cu totii constienti. Este o realitate pe care nu o putem nega. Ce putem face este sa incercam sa le prevenim prin educatie sexuala. Da, educatia sexuala careia i se opun atat de violent clericii si "credinciosii". Mereu m-am intrebat de ce se opun?

Oare pentru ca un principiu de baza al educatiei sexuale il reprezinta educatia pentru prevenirea si recunoasterea abuzurilor sexuale?

Oare pentru ca prin educatie sexuala copiii, tinerii, adultii invata despre ce inseamna consimtamant?

Sa le luam in ordine inversa: este o regula de baza, si ea este luata in considerare de sisteme legislative din lumea intreaga (cele mai umaniste, nu cele din tari ca a noastra) aceea ca NU POTI OBTINE CONSIMTAMANT DINTR-O POZITIE DE PUTERE. 

Adica, pe intelesul tuturor, o persoana aflata intr-o relatie de autoritate fata de alta (profesor, medic, preot, superior ierarhic adica sef) nu poate considera ca are consimtamant de la o persoana aflata sub autoritatea sa. Astfel, indiferent daca o enoriasa sa zicem, ar dori sa intretina relatii sexuale cu preotul sau, acesta nu are dreptul legal sa treaca la act, aflandu-se intr-o pozitie de autoritate (putere). Acelasi lucru este valabil pentru medici si pacienti, profesori si elevi sau studenti, subalterni si sefi, etc. Este un fapt binecunoscut pe care toate programele de educatie sexuala il prezinta si il promoveaza.

Desigur, in Romania traim intr-o cultura care promoveaza abuzatorii. Nu doar pe cei sexuali. Abuzurile de putere sunt atat de frecvente incat majoritatea s-a obisuit cu ele si le considera firesti. Dar nu sunt firesti.

Sa revenim la preventia abuzurilor sexuale. In afara de regulile referitoare la consimtamant (pe care le gasiti din abundenta pe internet) suntem responsabili sa invatam copiii de mici sa recunoasca si sa raporteze un abuz sexual. Cum facem asta? Simplu: invatandu-i despre drepturile lor, despre atingeri nepotrivite si despre anatomie, despre zonele intime. Acesta este un principiu de baza al educatiei sexuale.

De asemenea trebuie sa stabilim cu copilul cine sunt adultii de incredere carora le poate spune daca i s-a intamplat ceva in neregula.

Facem noi asta acasa ca parinti? O facem la scoala ca profesori? Prea putini.

De asemenea, nu este primul scandal de acest gen in care opinia publica judeca victimele abuzului sexual si le considera vinovate. Este cultura in care traim, cultura care apara abuzatorii. De ce? Poate pentru ca majoritatea suntem sau am fost abuzatori intr-un fel sau altul, si trecem cu vederea mult prea usor abuzurile "aproapelui"? sau pentru ca am fost victimele unor abuzuri si nimeni nu ne-a ajutat, nimeni nu ne-a crezut, nimeni nu ne-a recunoscut suferinta si atunci ne identificam cu agresorul nostru?

Este dificil sa stim exact care sunt cauzele, si nu e de competenta mea sa imi dau cu parerea despre oameni pe care nu-i cunosc. Ceea ce cunosc insa este reactia oamenilor la acest subiect (preotul abuzator de enoriase). Si din ce am citit, majoritatea judecatorilor victimelor sunt femei. Femei care isi dau cu parerea (ma intreb pe ce baze) despre cum victimelor le-ar fi placut, cum e normal ca preotul sa simta impulsuri "barbatesti", iar cele mai suspicioase si mai mari admiratoare ale acestui, cred ca pot sa-i spun fara teama, psihopat, merg pana la a considera totul un complot impotriva acestui individ care ar fi fost, se spune, extrem de popular. Ce mai putem spune decat Doamne Fereste!. Dar uite ca Domnul nu ne fereste de violuri si atingeri libidinoase nesolicitate din partea unor "parinti" la care mergem cu sufetul deschis, pe deplin vulnerabile, sa cerem in mod absolut ironic "iertare"...

Probabil un cititor cu simt psihologic isi va da usor seama printre randuri ca sunt afectata personal. Si da, am fost de mai multe ori intr-o postura de vulnerabilitate fata de persoane de la care asteptam sprijin si din partea carora am primit comportamente nepotrivite: profesori, medici, un cleric, superiori, parteneri. Am fost chiar si in situatia de a reclama abuzuri. Atitudinea autoritatilor este cel putin descurajanta, ca sa folosesc un eufemism, si citim cu totii in presa destul de des despre magistrati care considera ca victimele sunt vinovate si asa mai departe.

Si aici ajung la subiectul principal: in orice sistem legislativ in care drepturile de baza ale omului sunt respectate exista acest principiu indiscutabil: NU ESTE VINA VICTIMEI. Toti cei care instrumenteaza dosare cu plangeri referitoare la abuzuri sexuale cunosc acest principiu, il repeta victimei de fiecare data si se ghideaza in consecinta.

Am lucrat cu doi supervizori de pe doua continente care aveau experienta in lucrul cu victime ale violentei sexuale. Acest principiu este sfant. 

Dar nu in cultura noastra. Noi contribuim zi de zi prin actiunile si comportamentele noastre la o cultura care protejeaza abuzatorii. Este contributia fiecarei persoane.

Am scris acest text din dorinta de a va face sa va intrebati cum contribuiti fiecare la cultura care apara abuzatorii sau cum, dimpotriva, sa  speram, actiunile voastre se indreapta spre schimbarea culturii inspre una care nu condamna victimele si care ia masuri improtriva agresorilor.

In ce cultura ati vrea sa traiti voi si copiii vostri si ce faceti in acest sens?

Ce platesti de fapt cand platesti sedinta de psihoterapie

Uneori se intampla sa aud persoane care considera ca pretul pentru o sedinta de psihanaliza (psihoterapie psihodinamica) este prea mare si ma gandesc ca oamenii din afara profesiei au diferite reprezentari despre cat "ar trebui" sa coste psihoterapia, dar cel mai probabil nu stiu de unde vine acest cost. Asa ca m-am hotarat sa aduc cateva clarificari pentru ca lumea sa fie mai corect informata despre ce costuri sunt platite de clienti atunci cand achita o sesiune de psihoterapie.

In medie, in acest moment, pe piata de servicii private de psihoterapie din Bucuresti preturile variaza intre 150 de lei si 450 de lei pentru o sesiune cu durata variabila intre 30 si 60 de minute.

Cei mai multi profesionisti pe care ii cunosc si care practica prsihoterapia in cabinetul privat, factureaza undeva intre 200 si 300 de lei pentru o sesiune.

Pentru servicii similare, in tarile din vestul Europei tarifele sunt cel putin duble.

Este adevarat, serviciile de psihoterapie de lunga durata se adreseaza din start acelor persoane dispuse sa faca un efort pentru propria vindecare, si acest efort nu este doar de natura materiala, ci e vorba si de efortul de a reflecta, de a sta cu starile dificile, de a renunta la tipare distructive, de a petrece timp suficient pentru introspectie.

Din experienta practica as spune ca cei pregatiti sa faca acest efort nu sunt surprinsi de costul psihoterapiei.

Dar totusi, de ce costa atat o sedinta? Sau mai exact, care sunt costurile pe care profesionistul le are de acoperit prin pretul unei sedinte?

Pe de o parte, psihoterapeutul liber-profesionist are o afacere personala, chiar daca este "doar" un cabinet individual. Si aceasta afacere implica niste costuri obiective:

- taxe si impozite (similare cu taxele pe care le platesc angajatorii pentru salariile anagajatilor)

-chirie

- utilitati (unele dintre costurile pentru utilitati pentru persoane juridice nu sunt subventionate ca cele pentru utilizatori casnici)

-servicii de contabilitate

-taxe profesionale 

Majoritatea acestor cheltuieli sunt lunare si trebuie platite chiar si in perioadele cand terapeutul nu lucreaza (adica in vacantele sale, ale clientilor sai sau in timpul sarbatorilor legale)

La acestea se adauga si alte costuri de administrare a afacerii, optionale, dar importante si ele: servicii de promovare, domenii online etc.

Am clarificat ca fiind vorba de o entitate legala si fiscalizata, o parte din pretul unei sesiuni reprezinta efectiv costuri pe care terapeutul le are de platit lunar.

Apoi, costurile cu formarea profesionala sunt si ele proportionale cu gradul de pregatire a specialistului. Pot ilustra cu exemplul meu si al mai multor colegi din Societatea Romana de Analiza Jungiana (Clubul Jung): am terminat facultatea de psihologie la Universitatea Bucuresti in 2002 si am continuat sa ne formam (in tara si ulterior in strainatate pentru a fi si mai bine pregatiti) timp de inca 16 ani in cazul meu, chiar 17 ani sau mai mult pentru unii colegi, pana cand am obtinut certificarea de analist Jungian din partea Asociatiei Internationale de Psihologie Analitica. In mod similar, profesionisti din alte asociatii de psihoterapie psihodinamica petrec ani de zile formandu-se si specializandu-se mult timp dupa incheierea studiilor si a formarii lor de baza.

Formarea profesionala implica niste costuri in bani, timp si energie (direct proportionale cu calitatea cursurilor) presupuse de sutele de ore de analiza personala si supervizare, cursuri de formare teoretica, cursuri de formare continua, cursuri de masterat, in unele cazuri studii doctorale, participari la conferinte internationale si nationale, cursuri de formare continua obligatorii pe toata durata vietii si taxe profesionale anuale in functie de afilieri.

De asemenea, ceea ce probabil nu au in vedere clientii este ca un profesionist in domeniul psihoterapiei nu poate lucra 40 de ora pe saptamana, ca majoritatea salariatiilor (intre noi fie vorba, uneori sunt 40 de ore teorectice, pentru ca e foarte dificil si extrem de solicitant practic sa muncesti efectiv 40 de ore saptamanal). 

Standardele indicate de diferite scoli de psihanaliza recomanda practicienilor sa lucreze intre 16 si 22 de ore pe saptamana. Exista chiar si organizatii care interzic membrilor lor sa munceasca mai mult de 24 de ore saptamanal.

O ora de munca in psihoterapie te angajeaza total, secunda de secunda cu minte, afecte, corp, asocieri personale. Atentia pe care psihoterapeutul o acorda clientului sau nu se compara cu niciun alt tip de atentie. Este solicitanta, este un ingredient crucial in procesul de vindecare si... da, costa :). In plus, terapeutul le acorda timp clientilor si in afara sedintelor propriu zise. El citeste, reflecteaza, participa la supervizari, redacteaza rapoarte, acorda in continuare atentie in diferite moduri persoanelor cu care lucreaza.

Daca luam in calcul costurile mentionate mai sus (care pot ajunge cam pe la 50% din onorariu), faptul ca un terapeut poate lucra in siguranta cam 22-24 de ore maxim saptamanal precum si faptul ca vacantele sale sunt neplatite (!), plus faptul ca in perioadele de sarbatoare (vacanta de iarna, vacanta de Paste, sarbatori legale) clientii nu mai vin la psiholog, cu exceptia urgentelor, puteti sa faceti un calcul destul de simplu sa vedeti ca din punctul de vedere al profesionistului, sedinta chiar nu costa mult.

Din acest pret, terapeutul isi plateste cheltuielile, taxele, contributiile la bugetele de stat, formarea, afilierile, concediile, si trebuie sa si traiasca decent luna de luna pentru a fi acolo si luna urmatoare si anul urmator la dispozitia celor care au nevoie de sustinerea sa.

Am pus impreuna aceste informatii atat pentru cei care doresc sa beneficieze de serviciile unui psihoterapeut liber-profesionist (mai ales profesionist!) cat si pentru tinerii terapeuti care sunt la inceput de drum in practica lor si poate nu au beneficiat de consiliere in ceea ce priveste managementul cabinetului individual si calcularea costurilor lunare. Imi doresc sa fie de folos si sa ajute la cresterea gradului de constientizare si de respect pentru munca psihoterapeutilor.