8 motive să îți faci cadou un sejur de reconectare cu tine

... adică să mergi într-un retreat.

Mă ocup cu disciplină de mine, mai ales de psihicul meu de când am terminat masteratul, în 2004....

De atunci, toate investițiile mele importante, toate sacrificiile, au mers în direcția dezvoltării personale: psihanaliză în afara țării, formare internațională în analiză Jungiană, tot felul de cursuri, traininguri, educație continuă, muncă, efort și iar muncă. Partea cu efortul părea că nu se va termina niciodată.

Până într-o zi. Ziua în care am decis să merg în primul meu retreat de yoga. Ziua în care am decis că vreau să mă răsfăț, că vreau să trăiesc pentru plăcere și că merit toate astea (răsfățul, plăcerea...). A fost cu adevărat decizia care mi-a schimbat stilul de viață, și viața în general, decizia care a confirmat că pot și știu să am cu adevărat grijă de mine.

Și iată primul motiv pentru a-ți face cadou un retreat: pentru că meriți!
Meriți să te răsfeți cu o vacanță gândită special pentru a-i da minții tale timpul și spațiul să se relaxeze.

Al doilea motiv pentru care merită să-ți faci cadou un retreat este că vei avea o vacanță în care vei avea grijă cu blândețe de corpul tău. Nu îl vei neglija, nu îl vei suprasolicita ci îl vei cunoaște și îl vei mobiliza.

Al treilea motiv: nu vei veni acasa cu kilograme în plus sau în minus, ci cu un tonus bun și hrănit/ă cu tot ceea ce ai nevoie (în retreaturi meniurile sunt selectionate cu grijă, gustoase și sănătoase, din produse naturale, adesea cultivate local).

Al patrulea motiv: pentru a te conecta cu natura. Organizatorii acestor evenimente se preocupă să găsească locații relativ izolate, dar accesibile în același timp, departe de poluare, agitație, griji. Aici vei avea parte de confortul pe care ți-l dorești într-o vacanță, de liniște și de prezența vindecătoare a naturii.

Al cincilea motiv: pentru a cunoaște oameni noi. Vei cunoaște oameni care au motivații asemănătoare cu a ta pentru a fi acolo și sunt șanse mari să te simți acceptat și într-un fel, în familie. Eu așa m-am simțit în fiecare retreat în care am fost și m-am bucurat să văd cât de simplu e să găsești un loc unde nu ești judecat, unde nu trebuie să porți o mască, unde regulile bunului simț se aplică fără efort și unde e loc pentru fiecare, așa cum este.

Al șaselea motiv: pentru stabilitatea bugetului familiei. Retreaturile oferă de cele mai multe ori un plan de plată eșalonat și o reducere pentru persoanele care se înscriu din timp. Plătind eșalonat pe durata mai multor luni, nu te vei găsi în situația de a scoate din casă o sumă mare de bani pe perioada vacanței. Tranșele de plată nu sunt în general exagerat de mari, cel mai probabil oricum ai fi cheltiut suma respectivă pe ”nimicuri”. Investindu-i în retreatul tău, ai șansa să te și disciplinezi puțin în privința cheltuielilor nu neapărat necesare (vorbesc din experiența mea, cel puțin).

Motivul cu numărul șapte: Pentru a vizita locuri minunate și a păstra amintiri unice. Nu îmi amintesc cu plăcere de perechile de pantofi ridicol de scumpi și de incomozi pe care i-am purtat câte o singură dată, și nici de parfumurile de nișă (care miros minunat, e adevărat), pe care mi le-am făcut cadou când aveam nevoie să mă simt răsfățată, dar de retreaturile în care am fost îmi aduc aminte cu plăcere și recunoștință. Sunt amintiri foarte intime, despre locuri frumoase și oameni interesanți, dar mai ales sunt amintiri valoroase pentru că întâlnirea cu mine însămi este probabil cea mai prețioasă experiență posibilă.

Al optulea motiv: pentru a trăi o experiență nouă: a avea pe cineva care se ocupă de program, a avea timp liber, dar și timp structurat, a fi chemat la masă ca în copilărie sau în tabără, a te lăsa îngrijit/ă. Uneori ai nevoie să iei distanță față de grijile zilnice pentru a te reîntâlni cu tine.

Dacă te tentează ideea unei astfel de experiențe, îți recomand acest retreat: Yoga Reflexion Expression Retreat in Tuscany


PS Nu este un program dificil, se adresează atât persoanelor cu experiență cât și celor care vor să încerce pentru prima dată o altfel de vacanță activă.

Pentru toate femeile care au trait, traiesc si vor trai pe lumea asta

Nu ne nastem femei ci devenim femei, a spus Simone de Beauvoir in 1949, usurandu-ne putin misiunea de a ne (re)descoperi identitatea si autenticitatea ca femei, fiecareia dintre noi.

Indiferent daca v-ati gandit sau nu la asta pana acum, indiferent daca sunteti femeie sau barbat, va provoc sa va intrebati ce inseamna o femeie? Este o femeie doar o femela, din punct de vedere biologic, dotata cu organe genitale femeiesti (ovare, uter) sau este mai mult decat atat? O fiinta unica, o persoana, un rezultat unic si original al influentelor biologiei, fiziologiei, culturii, experientelor si a interactiunilor cu alte fiinte, cu alte persoane?

Eu o cred pe Simone, si nu consider ca m-am nascut femeie, ci ca sunt in plin proces de a deveni o femeie unica.

Am intalnit multe femei, si ele unice, si ele in procesul devenirii, in munca mea si tuturor le sunt recunoscatoare pentru o bogatie de experiente si de concluzii cu care am ramas.

Am intalnit si multe femei care nu si-au pus intrebarea daca s-au nascut sau au devenit femei, care nu stiau ca sunt femei (adica fiinte de sine statatoare, unice, frumoase, puternice, autonome). Aceste intalniri m-au influentat poate si mai mult, si m-au motivat sa explorez aceasta tema (identitatea feminina) si sa vorbesc despre ea prin cuvinte si prin fapte.

Mi-am asumat ca misiune sa fiu un exemplu si un ghid pentru fete si femei care cauta sensul identitatii, dar si pentru barbati care cauta si ei un sens pentru completitudine, pentru parteneriat, pentru propria lume interioara si mai ales pentru relatia cu aceasta.

Cand ne formam (ca femei, dar este valabil pentru oameni in general, deci in egala masura si pentru barbati), avem nevoie de validare. Avem nevoie sa stim ca suntem in regula, ca suntem valorosi, valoroase. Dar cine ne poate oferi aceasta validare? Cu siguranta nu cineva care nu poate recunoaste valoarea, in cazul de care vorbesc care nu pune pret pe feminin, pe femeie.

Uitati-va in jur, uitati-va la stiri, uitati-va in ziare. Sunt femeile valorizate? Si daca raspunsul este da, sunt ele valorizate suficient? Traim intr-o cultura care apreciaza femeia si o sustine? Sunt intrebari deschise, desigur ca raspunsurile sunt subiective.

Ma uit in jur curioasa si observ femei care merg la lucru, care duc sacose cu mancare acasa, care gatesc, care spala, care poarta copii in pantec sau in brate, care duc copii la scoala, la gradinita, care calca, femei care merg in vizite la persoane dragi la spital, femei care fac voluntaiat (aici va spun sigur, din experienta, persoanele care fac voluntariat sunt in majoritate covarsitoare femei), femei care se aduna si rad, glumesc, isi spun o vorba de incurajare, femei care creaza, femei care trateaza, femei care educa, femei care matura pe jos, care conduc (tramvaie, masini, departamente, companii)...

Ma intreb cate dintre ele aud frecvent feedbackuri pozitive, cate primesc recunostinta (directa sau indirecta) pentru energia pe care o pun pentru bunul mers al lumii, cate sunt constiente ca au devenit femei?

Am avut sansa sa cunosc personal femei care si-au facut o misiune din a ajuta fetele si femeile sa se cunoasca si sa se pretuiasca, si imi propun si eu sa duc mai departe acest cadou pe care l-am primit, incurajand si sustinand mamele sa isi ajute fetele sa se pretuiasca si ghidand femei in procesul de auto-cunoastere.

Detalii aici si aici

Oferă-ți tot timpul de care ai nevoie!

Îl meriți.


Timpul este cea mai valoroasă resursă de care dispunem, dar și foarte greu de găsit. Avem, aparent, o viață mai bună decât părinții și bunicii noștri, dar avem și mult mai puțin timp de calitate decât s-ar părea ca au avut ei.

Procesul de psihoterapie, fiind un proces în care conștientizarea este ingredientul principal, ia timp. 
Conștientizarea ia timp oricum, chiar dacă ești sau nu angajat(ă) într-un proces de psihoterapie, doar că în cadrul unei terapii, se pare că procesele de auto-cunoaștere sunt catalizate și accelerate. 
Dar cum spuneam, fie că ești sau nu angajat într-un proces consecvent de auto-cunoaștere, meriți să îți oferi tot timpul de care ai nevoie.

Oferă-ți timp pentru a visa. Oferă-ți timp pentru odihnă și relaxare. Oferă-ți timp să te cunoști: să-ți cunoști corpul cu nevoile, plăcerile și limitele lui; să-ți cunoști sufletul cu resursele, zonele lui ambivalente și contradictorii, rănile lui, nevoile lui. Oferă-ți timp pentru pasiune.
Oferă-ți timp ca să ierți. Oferă-ți timp ca să te vindeci (dacă este cazul). Oferă-ți timp pentru doliu: după persoane dragi, relații care s-au încheiat, proiecte care s-au sfârșit altfel decât ți-ai fi dorit, job-uri care fac parte din trecut, etape din viață pe care le-ai lăsat în urmă și mai ales, oferă-ți timpul de a te regăsi după ce ai pierdut ceva important pentru viața ta.
Oferă-ți timpul de care ai nevoie pentru a te adapta unei situații noi.

Oferă-ți timp ca să simți: ascultă-ți corpul și tot ceea ce îți transmite; ascultă-ți sufletul.
Dă-le timp sentimentelor să ajungă în conștiința ta și încearcă să stai, în loc să fugi de ele. Oferă-le timpul necesar pentru a se dezvălui și lasă-te ghidat de ele. 
Cum altfel ai putea să înveți cine ești și ce dorești?

Desigur, copiii, prietenii, partenerii noștri au și ei nevoie de timp din timpul nostru. Dar înainte de toate, nu uita să-ți oferi tu (tot) timpul de care ai nevoie. Îl meriți!
Iar eu cred că timpul trece în favoarea noastră.

Cum am ajuns de la sectia de real de liceu la psihanaliza, trecand prin facultatea de psihologie si prin experienta de munca intr-o mare corporatie

Am studiat la sectia de real (matematica-fizica) a unuia dintre primele trei licee din Bucuresti la acea vreme, si cu siguranta cel mai frumos din toate timpurile. Am ales sectia de real pentru ca se spunea pe atunci ca iti ofera cele mai multe posibilitati de viitor (asa o fi fost, insa mi se si potrivea destul de bine). Am stiut ca vreau sa urmez psihologia inca din clasa a zecea. Dintotdeauna ma fascinasera misterul omului, complexitatea lui, ambivalenta, ambiguitatea. Le observam in carti, in filme, in familie, in operele de arta. Ambiguitatea, intrebarile fara raspunsuri simple, dilemele, misterul... ma atrageau ca un magnet.

Ma consider norocoasa, pentru ca intensitatea pasiunii mele m-a ghidat mereu, nelasand prea mult loc de decizie ratiunii mele pragmatice.
Am intrat la Universitate, la Facultatea de Psihologie, fara sa fac o ora de meditatii in prealabil. Concurenta era de 18 canditati pe un loc, iar eu am reusit chiar sa intru cu bursa. Atat eram (si sunt) de determinata.

Firea mea autonoma, dar si necesitatea de a-mi finanta formarea in psihoterapie (care a fost, este si ramane foarte costisitoare) m-au adus, printr-o intamplare de bun augur la departamentul de servicii pentru clienti al unei mari corporatii, unde am simtit ca ma potrivesc foarte bine si unde am invatat cu adevarat ce inseamna profesionalismul, ce inseamna sa oferi servicii de calitate, ce inseamna sa fii omul potrivit la locul potrivit.
Ador sa lucrez cu oameni. Sunt fericita sa imi ofer serviciile. Sunt norocoasa, pentru ca am facut mereu ceea ce mi se potrivea, intr-un fel sau altul.

Am urmat un master de psihologie analitica (Jungiana - calea deschisa de Carl Gustav Jung, pornind de la psihanaliza), apoi formarea in psihoterapie analitica. Nu am fost multumita. Simteam ca am nevoie de mai mult. Am incercat si formarea in gestalt terapie pentru ca acolo exista un program cu formatori straini. Nu a fost ceea ce aveam nevoie. 
In anul 2010 l-am cunoscut pe primul meu supervizor jungian, analist jungian certificat de IAAP (Asociatia Internationala de Psihologie Analitica) si am fost sigura ca vreau sa urmez aceasta cale. 

Incepand cu acel an mi s-au deschis multe perspective noi, cele despre care am simtit intotdeauna ca  exista si pe care le-am cautat intuitiv. L-am descoperit pe Donald Kalsched (tot analist jungian) si aceasta descoperire, iar ulterior intalnirea cu el personal mi-au schimbat viata.

Psihanaliza este in mare masura o arta, este o profesie de vocatie si cere dedicatie totala. A trebuit sa aleg intre jobul obisnuit, si foarte confortabil si viata de liber profesionist cu avantajele si dezavantajele ei. 
In 2013 m-am alaturat echipei Asociatiei Sol Mentis, ca manager de proiecte de sprijin emotional pentru copii din comunitati vulnerabile si ulterior am ajuns sa coordonez activitatile asociatiei. Aici am putut sa imbin calitatile mele de organizator cu cunostintele mele de psihologie si cu placerea de a vorbi in public si de a preda. Inca un motiv sa ma consider norocoasa si sa fiu recunoscatoare destinului meu. 

Am continuat sa ma formez direct in cadrul Asociatiei Internationale de Psihologie Analitica (prin programul lor dedicat acelor terapeuti pasionati de analiza jungiana din tarile in care nu exista scoli de formare acreditate).

Aceasta formare extrem de costisitoare din toate punctele de vedere (material, al timpului, al vietii personale, al suferintei cauzate de revizitarea zonelor vulnerabile si a istoriei personale ingropata adanc de tot) a fost cea mai buna investitie din viata mea. Am scris de mai sus ca sunt determinata. Este o formare pentru care trebuie sa ai curaj, asa cred eu. Pentru intalnirea cu propriul sine, iti trebuie mult curaj, si multa incredere in necunoscut. Ma bucur ca eu m-am nascut cu aceste daruri. Nu stiu cui ar trebui sa-i multumesc pentru ele, dar sunt recunoscatoare pentru ceea ce mi se intampla. Cred ca povestea mea ar putea ilustra bine proverbul: ”Dumnezeu iti da, dar nu-ti pune in traista!”

Asa cum spune Jung, nu sunt ceea ce au facut parintii sau trecutul meu din mine, ci sunt ceea ce am ales sa devin.
Astazi, darul cel mai de pret din viata mea il consider propriul meu proces de analiza personala. Am lucrat mult, am lucrat cu analisti profesionisti din Asociatia Internationala de Psihologie Analitica si, mai ales, am lucrat cu sufletul meu.

Simt cu adevarat ca am avut parte de (probabil) cea mai buna formare profesionala disponibila si de experienta celei mai ofertante scoli a vietii.

Ceea ce va doresc si voua!

Vremea iubirii (de sine)

Societatea imi aminteste la fiecare pas ca este Februarie (stiti voi, luna aia a indragostitilor, luna in care trebuie sa faci cadouri, sa sarbatoresti cu flori si lumanari, sa cumperi sau sa primesti lenjerie intima si alte asemenea gesturi erotico-romantice).

Iubirea… acest cuvant magic, acest sentiment misterios  pe care ni-l dorim si in jurul caruia se invarte lumea.. ce este de fapt? Nu cred ca cineva stie precis, pentru ca, parafrazand o frumoasa vorba despre Tao, cred ca iubirea despre care putem vorbi, nu este adevarata iubire.

Eros, agape, filia, compasiune, s-au descris si definit atat de multe feluri de iubire, dar explicatiile rationale pentru o stare de natura emotionala ne lasa mai nedumeriti si mai nelinistiti de cele mai multe ori. Si daca putem jura ca am intrezarit ceva din maretia iubirii atunci cand ne indragostim (cand altcineva este receptorul nobilului nostru sentiment), alta este situatia cu iubirea de sine…

Cati dintre noi pot spune cu certitudine ca sunt cea mai importanta persoana din propria viata (fara sa se eticheteze ca egoisti), ca iubirea pentru tot ceea ce sunt (inclusiv sau mai ales, imperfectiunile si trasaturile deloc adorabile) nu le e deloc straina?

Cate fiinte inteleg exact ce inseamna stima de sine, grija fata de sine, respect fata de sine, a fi intr-o relatie de iubire (erotica, spirituala si frateasca in acelasi timp) cu propria persoana (insemnand propriul corp, propriul suflet cu toata populatia lui, propria minte si tot ce mai consideram ca fiind al nostru)?

Stiu ca ati auzit de multe ori ca iubirea incepe cu tine, ca atunci cand te vei iubi pe tine insuti/insati vei putea in sfarsit sa iubesti si pe altii fara teama de a fi vulnerabil, ca atunci cand te vei iubi pe tine nu vei mai cauta validarea in ochii celorlati si asa mai departe…

Nenumarate carti, web-siteuri si workshopuri promit sa ne aduca la indemana mult ravnita stare (de iubire). Ce frumos ar fi sa fie atat de simplu: citesti o carte si/sau mergi la un workshop si, magie! te transformi practic instant intr-un om nou, un om mai bun, plin de iubire, caruia nu ii mai lipseste nimic, care are atata de oferit si pe care nu il mai doare nimic!

Eu nu am vazut niciodata un asemenea miracol. Desigur, faptul ca eu nu am vazut asa ceva, nu inseamna in niciun caz ca el nu ar putea exista, dar judecand dupa cata hartie si cata cerneala s-au folosit pentru cartile de auto-ajutor care vorbesc despre cum sa te iubesti mai mult si mai bine, dupa numarul impresionant de seminarii care promit vindecari radicale si transformari spectaculoase, si uitandu-ma in jur, nu constat o ameliorarea vizibila a situatiei iubirii in lume. Nici macar in februarie, cu tot efortul publicitar aferent, nu vad lumea ca fiind mai tandra, mai iubitoare, mai toleranta, mai grijulie, mai romantica etc etc.

Eu cred ca iubirea de sine este reala (in sensul ca putem avea parte de ea), ca este sursa starii noastre de bine, de echilibru, de incredere si de conectare (atat in interior cu lumea noastra subiectiva) cat si in exterior cu ceilalti oameni si cu natura in general, si, pentru cine cauta mai mult, cu dimensiuni transpersonale.

Psihologia (psihanaliza in special, fie ea freudiana sau jungiana) a studiat si discutat mult despre sursa iubirii de sine si mai ales despre cauzele care ne impiedica sa accesam aceasta stare. Fiecare persoana are o istorie diferita, dar psihanalistii s-au pus de accord, in mare, ca relatiile si mai ales calitatea relatiilor pe care copiii le au cu persoanele care ii ingrijesc de mici (in special cu mamele), constituie baza pe care se construieste ulterior iubirea de sine.

Este mult mai usor sa te pretuiesti si sa te iubesti atunci cand ai fost pretuit, oglindit, iubit, respectat.

Dar iubirea de sine se poate gasi sau regasi, in cazul in care nu ai avut-o sau ai pierdut-o. Se poate, si se intampla, dar este nevoie de implicarea ta totala. E nevoie sa investesti timp pentru a deveni constient/a de continuumul corp-minte-suflet/spirit care te defineste, si de nevoile fiecareia dintre aceste componente. Nevoile variaza de la o perioada la alta, asa ca nu este suficient sa identifici odata o lista de nevoi si sa te preocupi doar sa le bifezi ca satisfacute.

Constiinta de sine este esentiala in acest proces, iar aceasta nu se dobandeste peste noapte, si nici nu se invata din carti si workshopuri. Constiinta de sine, este un proces mereu in derulare, proces care are nevoie la randul sau de anumite conditii.

A te cunoaste este un pas esential pe calea iubirii de sine. Si prin cunoastere inteleg atat constiinta asupra propriilor nevoi, cat si cunoasterea propriului suflet, a propriei personalitati. Avem nevoie de timp si de experienta de viata pentru a ne cunoaste calitatile, dar si limitele si defectele. A cadea la pace cu propria umbra (cu zona intunecata, cu limitarile, patimi mult prea lumesti, aspectele distructive si cele pur si simplu rele ale propriei persoane) nu este un proces facil. Traim intr-o lume deosebit de critica cu pretentii exagerate si standarde de performanta deseori imposibil de atins de catre cei mai multi dintre noi, si aceasta critica si aceasta exigenta devin interiorizate in timp si ne submineaza din interior starea de multumire de sine. Dureaza ceva timp sa identifici ce sta in calea iubirii, si mai dureaza inca ceva timp (un interval imposibil de estimat, care difera de la persoana la persoana) pana cand te poti impaca cu ceea ce esti.  De aici pana la a te iubi cu adevarat mai este doar un singur pas. Dar drumul pana la acest pas este lung, obositor, consumator de energie psihica si plin de detururi. Este drumul pe care oamenii in general isi doresc sa fie insotiti.

E februarie, luna in care se sarbatoreste iubirea. Daca vrei sa te alaturi celor care o sarbatoresc, incepe cu tine. Ce-ar fi sa-ti faci o declaratie sau o promisiune de iubire?

sursa foto: www.succes.com

Luna care ne invata sa ne intoarcem catre noi...

..Ianuarie, mijlocul iernii in emisfera nordica, ne poate invata o lectie importanta, daca stim sa o primim. Asa cum multe animale hiberneaza, lasand timp corpurilor lor sa se odihneasca si sa se refaca, dupa un sezon de cautari dificile pentru hrana si de facut si crescut pui; asa cum semintele stau ascunse in pamant si incep sa germineze (chiar daca nu le vede nimeni), la fel si noi, oamenii, trecem printr-o perioada in care energia ne scade, in care avem nevoie sa ne menajam, sa ne odihnim, sa ne reconectam cu corpul si cu ritmurile interioare.

Sunt multe motive obiective pentru care ne simtim (si suntem) mai putin energici: alimentatia este mai saraca in legume si fructe proaspete, soarele (necesar pentru productia de vitamina D, importanta si pentru buna functionare a sistemui nervos, printre altele) ne vede foarte rar, este frig, este umezeala si suntem obositi de regula dupa un an de alergatura in toate directiile pentru a bifa toata lista de obiective  (de multe ori nerealiste) propuse la revelionul trecut...

Inainte de epoca industrializarii (sa nu mai vorbim de actuala perioada de consumerism salbatic) ritmul vietii oamenilor era in armonie cu ritmul naturii. Adica in ultimele cateva milenii bune, cu exceptia ultimelor aproximativ doua sute de ani, oamenii s-au odihnit, s-au conectat si au sarbatorit din plin in aceasta perioada. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au observat fenomenele astronomice, solstitiile, echinoctiile si le-au marcat prin ritualuri care ii aduceau aproape de natura pe care o considerau sacra si aproape unii de altii. 

Sarbatoarea Craciunului este o versiune mai noua, adaptata unui context mai nou (nou acum doua mii de ani), a celebrarii diferitelor forme de manifestare a unor zeitati solare, sarbatori ce coincideau de multe ori cu solstitiul de iarna. In curand probabil va avea loc o noua reinterpretare a acestei sarbatori, ce ar putea deveni sarbatoarea all you can eat sau sarbatoarea mega discounturilor de la mall. Nu sunt impotriva reinterpretarilor si readaptarii culturale a sarbatorilor, dar este important sa nu uitam si de sensurile lor spirituale si sa nu uitam sa invatam lectia naturii, si anume, ca iarna nu este o luna potrivita pentru alergatura si agitatie, si ca este un moment natural in care am avea nevoie sa luam o pauza mai lunga de la activitatile cotidiene, sa facem bilanturi, sa reflectam si sa sarbatorim impreuna cu cei care conteaza pentru noi triumful vietii, sa sadim speranta pentru un an in care natura sa fie blanda cu noi, iar noi sa fim mai blanzi cu ea decat pana acum.

Ianuarie e o luna in care ne putem odihni si ar fi bine sa o facem, ne putem reintoarce la radacinilor noastre, procesele de introspectie sunt favorizate, iar regasirea armoniei cu ritmul naturii poate fi traita ca o binecuvantare.

Curand va veni primavara si ritmurile frenetice ale naturii retrezite la viata vor pune stapanire si pe noi. Vom simti atunci ca avem suficienta energie sa facem si ceea ce nu am putut sa facem peste iarna. 

Timpul trece repede, iar natura ne poate fi un bun ghid pentru a ne invata cum sa il folosim. De mii de ani oamenii s-au odihnit, au sarbatorit si s-au rugat in timpul iernii.

Oare azi, majoritatea dintre noi, de ce ne comportam cam tot timpul anului la fel de frenetic? Este dovedit stiintific ca hormonii de stress datorati suprasolicitarii, vitezei, agomeratiei, poluarii fonice si chimice din marile orase ne obosesc si ne predispun corpul la imbolnaviri. Un corp obosit si stresat nu poate fi sediul unei minti senine si linistite si nici al unui suflet implinit. 

Avem nevoie de pauze in care sa nu fim activi si productivi, si tot natura ne invata si despre consecintele exploatarii neintrerupte: terenurile agricole exploatate intensiv, fara pauze, fara rotatia culturilor devin aride; animalele care sunt crescute doar pentru inmultire (fie in industria carnii si a laptelui, fie in crescatorii pentru animale de companie de rasa), mor de epuizare dupa doar cativa ani de astfel de tratamente nesabuite si inumane. Merita in cazul acesta sa ne auto-exploatam?

Ianuarie, si iarna in general,  ne pot invata sa ne intoarcem catre noi... dar daca nu sunteti pregatiti inca sa invatati de la natura, va astept (si) la psihoterapie!