Eram fericiti si nu stiam...

Va amintiti acum cinci ani cand a inceput pandemia de covid si lumea a fost data peste cap? Spuneam atunci cu o nostalgie dulce-amara "eram fericiti si nu stiam", referindu-ne la viata de dinainte de covid.

Va amintiti acum trei ani cand Rusia a invadat Ucraina? Am fost anxiosi o vreme, apoi am ajuns sa ne obisnuim, fiecare cu viata lui, fiecare cu bula lui, mergand mai departe.

Adevarul este ca ne obisnuim cu orice. Va mai amintiti viata de dinainte de 1989? Eu da, era greu, era saracie, era teroare, era frig, eram izolati si privati de drepturi esentiale. Se obisnuisera oamenii cu privatiunile? Da, instinctul de supravietuire si rezilienta nu te lasa la greu. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, n-as vrea sa retraiesc nimic din acele vremuri, vreau doar sa spun ca omul se obisnuieste cu orice, indiferent cat de bine sau rau. Viata merge inainte. Dar e important si cum.

Acum suntem din nou intr-un moment in care ne spunem ca inainte eram fericiti si nu stiam (foarte rau ca nu stiam, tocmai lipsa de apreciere pentru drepturile si liberatile pe care le aveam si inca le avem e unul din nenumaratii factori care ne-au adus aici).

Dezamagirea si perplexitatea, pe care mizeaza cei care vor sa instaleze o noua ordine sociala nu ne ajuta. Dezamagirea si perplexitatea ne blocheaza resursele. Ne trezim amortit si incetosati, nu vrem sa credem ce se intampla. Dar ce se intampla este real. Oameni ca noi nu sunt totusi chiar ca noi, ba chiar ne-ar vrea cel putin inchisi daca nu chiar spulberati complet. Oameni ca noi dar nu chiar ca noi vor si pot sa arunce planeta in razboi si haos. Oameni ca noi si nu chiar ca noi isi vad interesele materiale si doar interesele materiale. Umanitatea? Da-o-n ma-sa...

Natura umana e complexa si are multe aspecte ca sa parafrazez un celebru personaj din Filantropica (un film de-a dreptul psihologic si foarte bun de altfel).

Obisnuiam sa-mi spun des ca the best is yet to come. Si a mers, viata mea de adult a aratat si s-a simtit din ce in ce mai bine. Se pune ca suntem in mare masura creatorii propriilor noastre vieti si cred ca asa este, cu conditia sa ne cunoastem bine psihologia, sa ne intelegem nevoile si sa ne putem admite contributia noastra la raul din lume. Cati dintre noi au timpul, dedicarea, mijloacele sa-si cunoasca virtutile si defectele si  sa-si slefuiasca interioritatea? Dupa cum se vede cu ochiul liber si prin rezultatele alegerilor de peste tot, putini, mult prea putini. 

Este si asta o alegere, desigur. Si oamenii au dreptul sa aleaga sa ramana in bezna mintii. Este cadoul otravit cu care ne-a inzestrat universul: putem sa alegem de ce parte a realitatii sa ne situam. Si omul e liber sa decida sa coalizeze cu raul din el si din altii. Si dintr-un motiv care imi scapa, mai multi fac aceasta alegere. 

Scriu aceste reflectii pentru mine, ca sa ma adun de pe marginea prapastiei disperarii, pentru ca e greu sa accept ca desi fac munca pe care o fac, desi am ales un drum in viata care pune pe primul loc constientizarea si asumarea partii noastre de contributie la felul cum ni se dezvaluie viata, desi cred ca omul are un potential spiritual enorm inca prea putin explorat si manifestat, desi stiu ca civilizatiile infloresc si apoi se ofilesc si mor, adesea ingropandu-se singure din cauza propriilor alegeri, totusi nu imi e usor sa admit ca atat s-a putut, ca e ceea ce e si alte truisme de genul.

Recunosc ca imi e greu sa vad cum oameni cum nu au nicio problema sa fac rau, nu au nicio problema sa isi trimita copiii in lupte care duc la moarte sigura pentru mize cat se poate de subiective, ca soarta unei jumatati din planeta se negociaza intre doi bunicuti de peste saptezeci de ani care traiesc in filmul lor si nu par deloc interesati de vietile milioanelor de fiinte care sunt afectate de dorintele lor de marire.

Ce-i ajuta pe oamenii de rand in aceste momente? Ce i-au ajutat mereu au fost credinta si capacitatea de discriminare a constiintei (gandirea critica). Noroc ca suntem inzestrati cu capacitatea de a crede, de a spera, de a visa si frumos, si mai ales suntem inzestrati cu capacitatea de a cultiva pacea in sufletele noastre. Desigur, a-ti cultiva pacea interioara necesita munca, dar nici pe departe nu e atat de costisitoare ca a mentine pacea pe glob. 

Pacea interioara, asa de simpatic descrisa de animatia Kung-Fu Panda (unul din preferatele mele in materie de animatie) e ceea ce ne este tututror la indemana. Putem alege sa o cultivam si garantez ca e de durata si nimeni nu o poate fura din exterior.

Mai multa introspectie, mai multa educatie a propriilor minti, mai multa cunoastere a potentialului distructiv si autodistructiv din propriile psihologii ar putea sa ajute mult. Dar toate acestea necesita munca si disciplina sustinute si nu ofera satisfactii materiale, cel putin nu garantate. Nu necesita investitii majore si nu prea reprezinta o nisa profitabila pentru economiile de consum.

Pacea interioara este o afacere privata ca sa spun asa, il priveste pe fiecare om in parte. 
Dar nu e mai usor sa visezi la un Mesia, un Mos Craciun fabulos care vine din neant si ti-o pune in gehte? E mai usor, si multi prefera sa creada inca in Mosi Craciuni si Zane. Pacat.

Dar nu uitati, intotdeauna exista si o alta cale. Intotdeauna avem optiuni, iar cultivarea autonomiei personale (suveranitatea 😀 cum ar veni - multi nu
o au inauntru si de aceea o viseaza in afara)  cultivarea pacii in interior sunt  accesibile si cu rezultate garantate.

Foto: Rene Magritte L'Oiseau de Ciel

Inflația de conținut

 Am renuntat la foarte multe idei pe care as fi putut sa le detaliez pe blog. Ma intristeaza, si ma si demoralizeaza avalansa de atotcunoscatori, care, desi anonimi si de regula lipsiti de o minima experienta personala, nu mai vorbim de studii, isi dau cu parerea cu emfaza, siguri pe ei (ele) referitor la tot ce misca.

Pentru ca ma intereseza in mod special sanatatea relationala (pe plan personal, dar si profesional pentru ca lucrez cu cupluri), algoritmii din media virtuala imi afiseaza zilnic nenumarati nenumiti, vloggeri deja, care iti spun tie, (dar aici sunt inclusa si eu) daca te iubeste sau nu, ce sa faci ca sa nu te paraseasca sau sa se intoarca la tine, si alte sfaturi nesolicitate dar care probabil raspund unei nevoi masive a poporului.

Toti ne dorim sa fim iubiti. Dar de unde stie Gigel sau Marioara exact ce am eu nevoie sa fac sau sa nu fac si mai ales daca e chiar nevoie sa fac ceva?! De ce lumea e receptiva la asemenea bombardament cu videoclipuri, mie ca introvert 40+ nu mi-e usor sa inteleg, dar banuiesc ca lipsa gandirii critice are un rol, spiritul de turma la fel si nevoia omului de a primi mura in gura retete nemestecate de la presupusi cunoscatori. Nimeni nu vorbeste despre puterea conexiunii cu tine insuti/insati, poate doar in treacat si doar in conditiile in care te va ghida el sau ea (Gigel sau Marioara)

Am tot sperat ca lumea va reactiona la un moment dat, ca va respinge aceste anomalii. Optimismul meu m-a tradat :).

Marea masa prefera sa evadeze din realitate scrolland pe telefoane si tablete, cascand gura (si ochii) la tot felul de produse de masa, pentru mase de creduli, inocenti, oameni vulnerabili care nu au fost niciodata incurajati sa isi puna singuri intrebari sau sa-si hraneasca dubiile.

De aceea nu mai scriu. Nu vreau sa alimentez tot acest univers de continuturi nesolicitate.

Cine cauta cu adevarat raspunsuri personalizate le va gasi, si tind sa cred ca nu pe social media. 

Nimic nu poate inlocui conexiunea intima cu o alta persoana. Si din pacate, cultivarea acestor conexiuni devine pe zi ce trece mai vintage.

Dar vintage este cool, si exista inca suficienti care sa il aprecieze.

Am pus o poza cu mine pentru ca asa se practica. Toate vorbele de duh trebuie insotite neaparat de o fotografie personala, pentru partea de PR si marketing.😜

Creditele merg catre Felicia Simion, fotograf cu vocatie si suflet de poet.

De ce nu investesc in digital marketing si in marketing in general

 Este plin internetul de oferte peste oferte de servicii de digital marketing, dar eu nu le privesc cu ochi buni. De ce? In primul rand pentru ca implica niste costuri foarte mari, nu atat materiale, cat mai ales de timp.

In meseria mea, dar nu numai, ci si in viata mea si a ta, timpul este cea mai valoroasa resursa. Nu incurajez risipirea lui pe platforme de "socializare", pe tutoriale, pe intalniri peste intalniri cu diversi specialisti mai mult sau mai putin pregatiti in crearea de materiale asa zis gratuite pentru a sustine acest tip de marketing.

Eu cred ca sistemul actual de marketing digital nu este un sistem sanatos, cred ca este defavorabil atat profesionistilor cat si clientilor. Singurii care beneficiaza din plin sunt vanzatorii de spatiu publicitar (platformele insele).

Desi nu contest utilitatea platformelor, totusi cred ca oamenii mai mult pierd (timp, bani, energie) cu "ajutorul" platformelor decat castiga.

Atat cat pot evita sa contribui la expansiunea unui sistem pe care il consider nesanatos, o voi face.

Militez pentru un stil de viata cat mai in acord cu legile naturii. Nu e nimic natural sa stai nemiscat cu orele, incercand sa digeri continut creat cu scopul de a te tine captiv in fata unui ecran si departe de adevaratele surse de satisfactie: natura si relatiile umane autentice (din viata reala adica).

Prin meseria mea incurajez oamenii sa duca o viata autentica, sa se conecteze intre ei si cu parti vitale din ei insisi. Aceste lucruri devin imposibile cand oameni sunt conectati in majoritatea timpului la retele virtuale.

In ritmul acesta exista riscul sa uitam ce ne defineste ca oameni.

Legat de asa numitele cadouri sau continuturi oferite "gratuit" in schimbul datelor de contact, cred si eu asa cum se si spune in marketing, ca daca ceva este oferit gratuit inseamna ca tu esti produsul (sau ma rog, cumparatorul virtual).

Eu imi respect clientii suficient cat sa nu ii bombardez cu mesaje inutile, sa nu-i manipulez cu mesaje menite sa le trezeasca te miri ce frici de a nu ramane pe dinafara, sa nu ii indemn insistent sa se inscrie in comunitatea mea virtuala (in caz ca as avea una) si asa mai departe.

Poate ca sunt old school, dar cum spune sloganul, cred ca old school is cool.

Psihicul nostru e batran. Nu tine pasul cu schimbarile culturale si tehnologice, din fericire.

Avem si acum aceleasi nevoi psihologice dintotdeauna.

Niciuna din ele nu poate fi satisfacuta online, desi ne amagim ca ar fi posibil.

Asadar, ma bazez exclusiv pe recomandari din partea clientilor si desi nu pot spune ca "am generat profit" asa cum se lauda expertii in marketing digital care se promoveaza pe platformele online, reusesc sa traiesc din profesia mea si sa am si timp pentru familie si viata personala.

In fond, serviciul pe care il ofer eu este unic, psihoterapia, psihanaliza pe care o practic este direct legata de persoana mea, de experienta mea de viata, de configuratia mea constienta si inconstienta cel putin in aceeasi masura in care este legata de formarea mea (pe care nu am intrerupt-o niciodata). Este un serviciu ultraspecializat si potrivit doar pentru acei oameni cu care am experiente de viata comune, fie ele constiente sau inconstiente. Exista o lege a firii care se manifesta in toate, dar in cabinetele de psihoterapie devine foarte palpabila: oamenii asemanatori cauta (inconstient mai ales) oameni cu care sa poata interactiona, in prezenta carora sa existe o reactie a psihicului. Intr-un mod cat se poate de nemarketat digital, acesti oameni se gasesc fie prin cautari, fie prin recomandari, fie prin sincronicitati. Eu mi-am intalnit terapeutii, pe fiecare din ei, la evenimente unde am fost adusi de interese comune. Nu toti clientii isi intalnesc asa terapeutii, dar cei care sunt foarte motivati ii voi gasi pe cei potriviti oricum.

Mai sunt si alte motive pentru care nu apelez la publicitate: incerc sa practic cat de mult pot ceea ce predic, adica sa petrec timp in introspectie, in dialoguri interioare, in contact cu corpul meu sa petrec timp cu familia si cu oamenii pe care ii iubesc, cu animalele, cu natura, sa petrec timp onorandu-mi pasiunile si timp in care sa reflectez la munca mea, timp in care sa ma documentez, timp in care sa ma relaxez. In plus, costurile publicitatii ar trebui sa le suporte ulterior clientii mei, ceea ce nu mi se pare potrivit. Mai multe detalii despre costurile psihoterapiei am dat aici.

Toate demersurile de marketing consuma enorm de mult timp (si bani) si energie mentala si in plus te mentin intr-o zona extrem de rationala a mintii, zona din care eu am nevoie sa ies cat mai mult timp daca vreau sa imi fac treaba bine si daca vreau sa fiu bine.

Mai mult, reclamele online pot fi folosite in defavoarea persoanelor vulnerabile, puteti citi mai multe in investigatia pressone: https://pressone.ro/academia-de-psihoterapie-care-ti-sugereaza-sa-imprumuti-bani-de-la-banca-pentru-a-te-vindeca-de-cancer-prin-constelatii/

Revenind la practica psihoterapiei si la promovarea unui stil de viata sanatos pentru suflet, eu mi-as dori ca oamenii sa petreaca cat mai putin timp online, unde sunt captivi in fata unor informatii adesea indoielnice si a unor reclame agresive care apasa butoanele fricilor, nemultumirilor de tot felul si in general ale vulnerabilitatilor noastre.

Mi-as dori ca oamenii sa se conecteze intre ei si cu sursa lor interioara de "informatii" cu flerul sau intuitia sau inima, cum i se mai spune acestei capacitati naturale de a fi ghidat din interior catre ceea ce este cu adevarat potrivit intr-o anumita situatie.

Am citit de curand un fragment dintr-o lucrare a unui filozof, care m-a intristat si m-a ingrijorat profund. O redau mai jos pentru ca are indirect legatura cu ce tocmai spuneam:

"Vom reduce de manieră drastică educația, pentru că un individ incult are  un orizont de gândire limitat, cantonat în preocupări mediocre. Trebuie să facem în așa fel încât accesul la știință să devină din ce în ce mai dificil și elitist, între popor și știință să existe o prăpastie, iar informația destinată publicului larg să fie lipsită de orice conținut cu caracter subversiv.

Mai ales fără filozofie. Și aici, trebuie să folosim puterea de convingere și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, emisiuni de divertisment care să se adreseze doar laturii emoționale sau instinctive. Mințile vor fi ocupate cu ceea ce este inutil și ludic.

Este bine, printr-o vorbărie și muzică neîncetate, să împiedicăm mintea să gândească. 

Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane. 

Nu există un tranchilizant social mai bun.

În general, vom face în așa fel încât să eliminăm partea serioasă a existenței, să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății. Condiționarea va produce astfel ea singură o asemenea integrare, încât unica  frică – pe care va trebui să o întreținem - va fi cea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accede la condițiile necesare fericirii.

Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, și trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă. 

Tot ceea ce conduce la adormirea lucidității sale este bun din punct de vedere social, iar ceea ce ar amenința să îl trezească trebuie să fie ridiculizat, înăbușit, combătut. Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul trebuie să fie desemnată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin vor fi apoi tratați ca atare".

Günther Anders - ,,L'obsolescence de l'homme: sur l'âme à l'époque de la deuxième révolution industrielle" (1956)" (Obsolescenta omului, volumul 1, tradus in romana la editura Tact).

Nu te teme de schimbare! Curs pentru femei

 

Schimbarea este inevitabila. Pentru femeile din cultura vestica, perioada premenopauzei si menopauza sunt descrise predominant in termeni de pierdere: declin hormonal, pierderea elasticitatii pielii, infertilitate, scaderea pana la disparitia dorintei sexuale, simptome, boli, lipsuri peste lipsuri, pe scurt imbatranire. Soc si groaza!

Multe dintre femeile care au fost deshise sa ma ajute sa pregatesc acest curs au povestit ca au fost luate prin surprindere de aflarea vestii ca mai au putin pana la temutul moment al menopauzei (definita ca absenta ciclurilor menstruale pentru o perioada de cel putin douasprezece luni) si ingrozite de lista lunga de amenintari la adresa calitatii vietii cu care au fost intampinate de medici.

Am decis sa organizez aceste cursuri de dezvoltare personala pentru femei care se pregatesc pentru perioda premenopauzei si pentru menopauza ("Nu te teme de schimbare") pentru ca simt ca este nevoie de acest sprijin pentru si intre noi.

E nevoie sa ne reamintim ca imbatranirea e un proces natural care face parte din viata si din ciclurile firesti ale naturii. Timp de mii, chiar zeci de mii de ani sa imbatranesti a fost un privilegiu, iar femeile ajunse la menopauza au avut (pe buna dreptate zic eu) un statut privilegiat de Femei Intelepte.

Ce s-a intamplat in lumea moderna, cand au luat-o lucrurile intr-o directie atat de ostila imbatranirii?

Da, menopauza vine cu schimbari si, de ce sa nu recunoastem, cu pierderi importante. Dar de ce sa ne ancoram in pierderi si sa suferim dupa trecut si sa nu incercam sa descoperim ceea ce ne aduce ea nou si folositor in istoria vietilor noastre?

Asta mi-am propus sa facem impreuna timp de patru intalniri saptamanale, fiecare cu durata de doua ore, intr-un grup restrans de patru-sase femei.

Vom vorbi despre:

• simptome, tipuri de abordari (naturiste, alopate)
• menopauza ca proces de initiere intr-o noua etapa a dezvoltarii spirituale
• cautarea unui sens al procesului de imbatranire si pregatirea pentru transformarea finala
• gasirea unui nou rol in comunitate (familie, viata sociala)

Vom avea teme individuale pentru acasa, vom aduce in grup perspective diferite, temerile dar si sperantele noastre pentru o dezvoltare in acord cu legile firesti ale naturii.

Desi lucrez aceste teme in procese individuale cu femei, consider ca energia grupului poate cataliza si sustine procesele de initiere pe care le travesam. De asemenea, cred ca astazi, femeile nu se mai aduna in grupuri atat de des pe cat ar avea nevoie, asa ca aceste intalniri pot fi si ocazii de a ne hrani nevoia de a apartine unei comunitati, unei societati exclusiv feminine.

In cadrul acestor intalniri ne vom concentra pe procesul de transformare psihologica si rolul initiatic al premenopauzei si menopauzei in dezvoltarea/ maturizarea noastra spirituala.

Aspectele ce tin de conservarea tineretii, sanatatii si aspectului fizic vor fi atinse tangential, in scopuri informative, iar intalnirile noastre vor fi tolerante cu orice optiuni individuale are fiecare dintre noi in acest sens. Nu militez pentru sau impotriva niciunei forme de terapie sau de sprijin disponibila pe piata pentru femeile din aceasta nisa, interesul meu  insa merge predominant in directia sustinerii proceselor individuale de dezvoltare emotionala, indiferent de mijloacele alese de fiecare femeie in parte pentru a-si sustine starea de bine.  Intalnirile de grup ne vor permite sa exploram diferite abordari si optiuni si sa dezvoltam o atitudine de curiozitate receptiva, nonjudicativa specifica femininului din noi.

Detalii curs: patru intalniri saptamanale cu durata de doua ore fiecare, in persoana.

Locatia: Cabinet Individual de Psihologie

Date: 18.10.2003; 25.10.2003; 01.11.2023; 8.11.2023, intre orele 18.30-20.30

Cost early bird (plata pana pe 30 septembrie 2023): 500 RON/curs de patru intalniri.

Cost (pentru persoanele care se inscriu sau platesc dupa1 octombrie 2023): 600 ron/ curs patru intalniri

Plata se efectueaza in contul RO11INGB0000999903912044 Cabinet Individual Feordeanu Iulia

Numar de participante: minim patru, maxim sase.

Daca doriti sa participati este necesar sa va inscrieti completand formularul de mai jos:

https://forms.gle/XUSzbJxs5oKr2YNcA

Cand companionii blanosi dispar din vietile noastre

 

Am insotit anul acesta pe ultimul drum (la veterinar) doua dintre animalele iubite ale familiei. Un al treilea este si el intr-o perioada de tranzitie spre (probabil) alta dimensiune... 

Cand am pierdut prima pisica, in martie, mi-a fost foarte greu sa traiesc si sa procesez toata durerea, remuscarile, dubiile, si golurile pe care le simteam. Am inceput sa caut alinare in carti (o deprindere veche, din vremuri in care imi era teama sa-mi arat vulnerabilitatea catre oameni).

Am descoperit ca exista inclusiv psihoterapie specializata in procesul de doliu dupa pierderea unui animal (nu la noi, inca, dar exista in lume) si exista si asistente in procesul de moarte si doliu dupa animal (death doula for pets).

Sigur, traim intr-o lume in care orice nevoie umana este exploatata si transformata intr-o initiativa lucrativa, dar nu e acesta subiectul articolului.

Daca exsta aceste servicii, e clar ca exista nevoia pentru ele.

Avem nevoie sa fim acompaniati in procesul de doliu dupa plecarea animalului de companie in aceeasi masura in care avem nevoie sa fim asistati in procesul prin care trecem dupa orice alta pierdere importanta din viata noastra. Nu este un proces diferit, nu stiu daca chiar e nevoie de specialisti strict pe nisa de animale domestice... 

Revenind la subiect, cand companionii domestici se retrag din vietile noastre, fie ca trec intr-o alta dimensiune fie ca sunt pierduti (se intampla frecvent), lasa in locul lor un mare gol. Il simtim la propriu, in casele care par goale, in ritualurile lipsa, in curatenia si ordinea nefiresti, dar mai ales la figurat. Dezvoltam relatii intime cu animalele noastre, simtim ca ele ne inteleg si ne accepta ca nimeni altcineva, ca nu ne pun conditii, ca sunt mereu acolo. Ne ofera inepuizabile bucurii si satisfactii prin privirile, atingerile, vocalizele, poznele lor si dovezile de iubire de netagaduit pe care ni le fac. Devin o constanta a vietilor noastre, le purtam in minte inclusiv cand suntem in vacante departe de ele, ne asiguram ca le este bine, vrem sa le oferim ceea ce au nevoe si mai presus de orice, nu vrem sa le stim in suferinta.

Este curios sa observ ca de multe ori oamenii sunt mai atenti la animalele lor decat la restul oamenilor din jur, dar nu e treaba mea sa judec, important e ca sunt atenti la alte fiinte.

Nu e locul si momentul potrivit sa vorbesc despre animalele care nu sunt tratate cu respect, eu vreau sa vorbsc acum despre cele iubite atat de mult incat la plecare par ca iau cu ele o parte din noi. Este atat de dureros... E dureros inclusiv sa constati ca viata merge inainte pentru restul lumii ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, desi tu sti ca s-a intamplat ceva, ca lumea ta nu mai e la fel si totusi trebuie sa continui sa mergi inainte ca si cum ar fi la fel. Singurele dovezi solide ramase in urma lor sunt urmele de pe mobilier si haine si fotografiile.

Faptul ca traim atat de cosmetizat, ca ne indepartam atat de mult de moarte si de suferinta in stilul nostru "modern" de viata ne ingreuneaza procesul de doliu si acceptarea pierderii.

Nu ajuta deloc sa auzi ca "lasa, e mai bine acolo unde e acum", sau "lasa, luam altul/alta" sau "de ce suferi atat, e doar un animal" sau "de ce suferi era batran", "de ce suferi era clar ca o sa moara la un moment dat".

Da, stim ca toate fiintele se duc, stim ca orice inceput e inceputul sfarsitului, dar parca nu suntem niciodata pregatiti cand finalul soseste.

Poate asta e esenta dragostei pentru animale. Cred ca s-a si spus ca suferinta e pretul pe care il platim pentru iubire atunci cand se termina sau ceva in genul acesta.

Eu stiu ca nu pot trai fara animale, chiar daca plecarea lor ma lasa foarte vulnerabila si chiar daca am nevoie de luni intregi ca sa imi recuperez energia consumata in procesul de doliu. Momentele de tandrete, comunicarea din priviri sau din atingeri, poznele animalelor din viata mea si lectiile pe care mi le ofera ele sunt prea pretioase ca sa vreau sa renunt la adoptie pentru a evita suferinta pierderii.

Dar cunosc oameni care sufera atat de mult dupa pierderea unui companion animal incat refuza sa mai adopte vreodata. Fiecare traieste pierderea intr-un mod propriu, si aceasta poate fi o suprema dovada de iubire si fidelitate fata de fiinta plecata.

Nu putem judeca, nu exista cinci pasi standard pentru a depasi pierderea, chiar daca fazele doliului pot fi comune cu cele tipice enuntate in toate cartile de psihologie a pierderii (negarea, furia, disperarea, idealizarea, depresia, redefinirea valorilor despre viata si moarte, acceptarea), nu exista un timp standard in care ne revenim, nu exista nimic care sa scurteze procesul firesc. E important sa ne respectam sentimentele, durerea, si sa ne oferim timpul si cadrul securizant in care sa ne exprimam (sa povestim despre finnta pierduta, sa plangem, sa facem ceea ce credem ca ne poate alina). Poate pentru ca nu ne oferim unii altora acest spatiu au si aparut psihoterapeutii pentru procese de doliu dupa animale. In orice caz, nu ajuta la nimic sa incercam sa "trecem peste" si sa "fim puternici". Dimpotriva, negarea sentimentelor poate duce la o intrerupere a procesului de doliu si poate aduce multe complicatii emotionale ulterior. Sunt sigura ca animalelor noastre nu le-ar fi placut sa ne vada inghitindu-ne suferinta si comportandu-ne ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Eu sper sa gasim / sa gasiti alinare la cei din jur in cazul unor asemenea momente dificile si sa nu fie chiar nevoie sa apelati la psiholog...

Cautand sensul vieii

Pe drumul catre un sens al existentei am experimentat de mai multe ori calitatea eliberatoare a renuntarii... Asa cum spune Swami Vivekananda (tradus la editura Herald) renuntarea a parut a fi si pentru mine o parte importanta a "adevaratei vieti"...

Mi-am petrecut ultimii douazecisicinci de ani din viata cautand ceva, nu stiam nici eu exact ce,  simtind imperativ ca trebuie sa merg inainte pe drumul care mi se arata pas cu pas. Am ales sa studiez psihologia apoi drumul m-a condus spre psihoterapie si mai concret spre psihoterapia jungiana. Privind inapoi, incep sa discern traseul pe care am mers si sa inteleg si directia spre care ma indreptam.

Am ales specializarea in jungiana pentru ca Jung vorbea asa de apasat despre cautarea sensului individual al propriei vieti. Mergand pe drumul asta am realizat ca nu era nici pe departe singurul care vorbea despre cautarea sensului. As fi putut poate sa aleg o alta cale, nu neaparat psihanalitica pentru a merge spre o destinatie similara... Multi filozofi, reprezentanti ai religiilor sau psihologi s-au preocupat de aceleasi cautari. Probabil este insasi chemarea sufletului, asa ca este mai putin relevanta "metodologia" de care ne folosim ca sa ajungem la un raspuns si un mod de viata coerent cu raspunsul pe care l-am gasit pentru intrebarea "care ar fi sensul vietii mele"?

Din ce observ in jur, e o intrebare cu care traim toti in interior. Tocmai de aceea exista si raspunsuri prefabricate, gata de a fi servite persoanelor mai comode. Sunt multe variante de drumuri batatorite, asfaltate, autostrazi simbolice create de sisteme fie ele politice, religioase sau sociale care ne incurajeaza sa apucam calea propusa. Uneori incurajarea e mai degraba o impunere prin forta. Probabil multa nefericire vine din aceste alegeri fortate, de a merge pe drumuri deschise sau impuse de altii. Jung considera ca lenea (comoditatea) e cel mai mare dusman al omului. Pare o afrmatie cam extrema, dar cine stie, poate sa fie adevarat.

Pare mai comod sa mergi pe un drum trasat de altii. Nu mai trebuie sa iti pui intrebari, sa iei decizii, sa risti. Pentru multi, pare mai usor sa nu-si bata capul. Ceea ce ii pune pe cei care propun modele prestabilite in postura sa aiba foarte multa putere.

Nu despre cai batute de altii inainte vreau sa vorbesc, ci despre faptul ca cred ca este posibil sa mergi pe un drum personal si sa-ti gasesti binele, si experienta mea imi intareste aceasta credinta.

Imi amintesc ca la un moment dat, cu peste zece ani in urma am explorat destul de superficial metoda adleriana a studiului amintirilor timpurii. E o metoda simpla, pe care o puteti aplica singuri, gasiti toate detaliile de care aveti nevoie pe internet. Pe scurt, pornind de a amintirile timpurii ale unei persoane, se poate prefigura un tip de drum, de destin pe care l-ar putea urma persoana respectiva de-a lungul vietii. Pentru mine metoda a avut validitate cand am testat-o. A fost unul dintre momentele in care am realizat ca sunt multe cai prin care putem sa ajungem la destinatie, a fost poate punctul de plecare pentru a ma detasa de dogmatismul jungian si de credinta ca acest parcurs ar fi mai bun decat altele. Desi pentru mine intr-adevar pare sa fie drumul potrivit. Dar n-as putea sa generalizez, tocmai pentru ca vad in jur oameni care cauta acelasi lucru pe cai diferite, si gasesc.

Amintirile mele tipurii si experientele pe care le-am avut cu practica de miscare autentica (Authentic Movement) si cu imaginatia activa (tehnica de lucru specifica psihanalizei jungiene, dar si multor stiluri de samanism) converg spre aceeasi directie. Caut simplitatea, eliberarea, iubirea care nu poate fi definita in cuvinte. Unii spun ca sensul vietii este sa-l cautam pe Dumnezeu. Altii spun ca Dumnezeu este iubire... Eu caut iubirea, deci exista o sansa mare sa le gasesc pe amandoua :).

De la prima mea experienta de miscare autentica de acum mai bine de zece ani, am ramas cu o imagine si o traire a unei femei libere, mature. Era ceva de necrezut pentru mine in acel moment, cand ma confruntam cu toate complicatiile posibile pe care le adusesera in viata mea alegerile inconstiente facute pe baza experientelor transgenerationale... Aproape nu-mi venea sa cred ca in interiorul psihicului meu exista deja aceasta femeie-femeie. Ancorata, linistita, care se simte in siguranta, care iubeste si se iubeste.

Dar aceasta imagine cred ca m-a salvat. Pshicul meu m-a salvat. Am trait anii care au urmat gandindu-ma la ea. Oare cand o sa se manifeste? Oare cand o sa simt asa? Oare cand o sa traiesc asa?

Am urmat drumuri nebatute, am continuat sa fac alegeri, nu mereu foarte constiente dar macar au fost mai personalizate, mai specifice mie si momentelor in care ma aflam, nu atat de mult repetitii ale unor istorii de familie.

Am continuat sa practic ceea ce  are sens pentru mine: miscarea autentica, imaginatia activa, psihanaliza, explorarea diferitelor posibilitati de a alege, de a trai.

Cred ca majoritatea oamenilor fac asta, dar multi o fac numai pana la un punct. Apoi se opresc din cautari si experimente personale. Nu stiu foarte clar de ce, nici nu cred ca exista raspunsuri universal valabile.

Tot la un atelier de miscare autentica am gasit in interiorul meu un alt raspuns valoros. Cautam sa-mi inteleg si sa-mi revendic puterea personala pentru a iesi dintr-un impas, si rasunsul pe care l-am primit m-a surprins si m-a convins in aceleasi timp. Puterea personala sta in a renunta. Nu a renunta in sensul de a te da batut, ci a renunta la control, la iluzia ca vom gasi in mintea noastra o cale rezonabila de a iesi din impasuri;  a te lasa purtat/a de mana invizibila e destinului. Acest raspuns a venit insotit de o forma de iubire pe care nu am stiut cum s-o numesc decat transcendentala si a fost foarte convingator.

Pentru mine asadar experienta renuntarii a fost probabil una dintre cele mai importante lectii pe care le-am invatat in procesul de cautare a sensului. Ba chiar s-ar putea ca renuntarea sa fi devenit un sens in sine. De fiecare data cand am renuntat cu gratie, s-au deschis usi neasteptate catre cai line care m-au dus in locuri, situatii, relatii care se potrivesc cu cautarile mele.

Experientele asa numit irationale pe care le-am trait prin miscare autentica sau imaginatie activa  m-au convins ca ceea ce caut eu nu e de negasit, ca ceea ce ne promit diferitele cai spirituale nu sunt   povesti amagitoare menite sa ne faca trecerea prin viata mai dulce. Si aceasta credinta ca ceea ce caut chiar poate fi gasit m-a mobilizat sa continuu sa fac ceea ce sufletul meu cere de al mine.

Dar vreau sa subliniez ca nu este nici usor si nici rapid. Contrar propavaduirilor reclamelor si psihologiei pop, drumul spre vindecare sau realizare de sine este lung (dureaza toata viata), dificil, presupune sacrificii si cel putin pe unele portiuni presupune sa fii impotriva curentului.

Nu e doar un mod de a trai in acord cu teoria jungiana, e un model de experienta umana propus din cele mai vechi timpuri, si fiind inca valabil de atatea mii de ani, e foarte probabil  sa aiba sens si pentru noi, oamenii "moderni".

Dupa un sfert de secol de cautari incep sa vad rezultatele in jurul meu, nu doar in imaginatie activa ci in viata de zi cu zi.

Din ce in ce mai mult experimentez forta puterii personale de a renunta la control, de a lasa lucrurile sa se aranjeze de la sine. Ce mod economic de a trai descopar si ce multe surprize frumoase imi face viata!

Nu e usor sa mergi impotriva culturii actiunii, in contra tendintei de a fi mereu ocupat si nelinistit de toate lipsurile ipotetice, dar este posibil si cu siguranta extrem de satisfacator.

Ce am gasit eu dupa insistente cautari neintrerupte este ca se poate trai ca femeie integra si intr-o lume construita dupa principii masculine, se poate sa te bucuri de viata si fara cont de insta, se poate trai ca freelancer si fara digital marketing, se poate iubi fara drama chiar daca vii dintr-o poveste trangenerationala complicata, cu conditia sa iti fii tie insuti/insati fidel/a si sa nu te abati prea mult de la calea ta.

Sursa foto: Editura Herald

Multumesc pentru flori, dar...

 

Am asteptat sa treaca ziua de 8 martie, ziua internationala a femeii (da, inca avem voie sa spunem femeie, dar cine stie pentru cat timp?), cu toate efuziunile, explozia de elogii ipocrite si superficiale la adresa femeilor si a mamelor si raspunsurile sarcastice din partea grupurilor mai constiente de feministi si feministe ("multumesc pentru flori") care sesizeaza ca inca mai este mult de lucru in ce priveste egalitatea in drepturi. In paranteza fie spus, am vazut reactii de la barbati care cereau exemple din constitutie care sa sustina aceste credeau ei, pretinse inegalitati... E dulce-amar amuzamentul fata de asemenea naivitate, pentru ca desigur, e nevoie sa fii femeie ca sa intelegi ca desi constitutia a fost scrisa de un barbat sau o echipa de barbati si desi aparent toti oamenii au aceleasi drepturi pe hartie, fie ei femei sau barbati, realitatea in practica este foarte diferita. Exista cifre care atesta inegalitatile si ele pot fi cautate in surse sigure ( la Centrul Filia, printre altele).

Desigur, e nevoie ca legiutorii si cei care aplica legile sa fie mai degraba femei si mai degraba informati/informate ca lumea sa continue sa se schimbe in directia echitatii. Femeilor care au actionat  le datoram acum accesul la educatie pentru fete, accesul liber pe piata muncii, dreptul de vot si multe altele.

Cele doua parti (cea ipocrita si cea feminista) s-au manifestat destul de vocal ieri si nu e cazul sa mai reiau aceleasi idei (oricum am facut-o deja, in numele partii mai putin ipocrite:)). 

Insa simt ca ceva lipseste din aceste discutii si dispute. Lipsesc discutiile despre femeile care abuzeaza femei, si nu ma refer doar la femeile proxenet ci la toate acele femei in pozitii de putere care se folosesc de alte femei mai putin constiente de puterea lor (si sunt extrem de multe cazuri).

Lipsesc discutiile despre femei care cresc baieti misogini. Chiar am intrebat in stanga si in dreapta printre cunoscutii mei barbati, acum adulti, daca mamele lor le-au transmis sau au incercat macar sa le transmita ceva despre cum ar trebui sa se poarte cu o fata, despre contraceptie etc. Raspunsul unanim: NU.

Lipsesc discutiile despre ura, invidia si gelozia dintre femei care sapa la temelia oricarei relatii de solidaritate si incredere. Lipsesc discutiile despre rautatea fetelor, despre adolescente care sunt violente fata de alte adolescente, despre fetele care agreseaza si umilesc alte fete si baieti.

Lipsesc discutiile despre femei care isi transforma sexualitatea din sursa de placere, conexiune, vindecare in moneda de schimb.

Lipsesc discutiile despre femei care sunt mame, bunici, profesoare de fete si care le dispretuiesc acestora senzualitatea, erotismul, feminitatea, atacandu-le cu virulenta inca din perioada pubertatii cu mesaje care se traduc mai mult sau mai putin prin "esti o curva".

Lipsesc discutiile despre fete si femei care accepta sa fie parte din si sa contribuie la promovarea culturii "hook-up" (sex fara obligatii), desi simt sau stiu ca nu le este bine asa.

Lipsesc discutiile despre femei intruzive (violatoare de granite) si acestea sunt peste tot printre noi, nenumite, nedeconspirate. Vorbim oare despre setea de putere a femeilor? Despre femei castratoare?

Dar despre femeile care sustin abuzatorii si condamna victimele?

Despre lipsa de sustinere dintre femei se mai vorbeste, dar foarte discret. Dar eu constat, de exemplu, ca nu exista zi in care sa deschid o aplicatie sau sa ma plimb pe strada, in care sa nu fiu bombardata instant cu mesaje de la alte femei care imi spun ca nu sunt destul de: slaba, tanara, machiata, parfumata, in forma, de succes, feminina etc... Azi de exemplu am fost intampinata online de la prima ora de o femeie care imi promitea sa ma ajute sa am abdomenul plat. De ce?! abdomenul plat este o anomalie culturala. Este nesanatos, te impiedica sa respiri abdominal, iti preseaza organele...

De ce fac asta femeile altor femei? Despre toate acestea nu prea vorbim, nici de 8 martie nici in restul anului.

E adevarat ca sunt multe nedreptati in sistem si ca avem de munca ca sa incercam sa le indreptam. Dar, fara sa incepem schimbarea in interiorul propriului sistem psihic, fara sa incepem sa recunoastem contributiile pe care le avem, ca femei, la prostul mers al societatii, fara sa ne recunoastem propria misoginie si felurile inconstiente in care sustinem abuzurile importiva femininului, adesea impotriva propriei feminitati, nu vad ca schimbarile sociale sa mearga prea departe.

E nevoie sa incepem cu noi, pentru ca noi modelam lumea prin actiunile, comportamentele si cuvintele noastre. Doar aratand cu degetul catre ceea ce nu functioneaza bine in exterior, doar gasind tapul ispasitor in curtea celuilalt, nu ne vom apropia curand de o lume mai armonioasa.

Lumea nu are nevoie de mai multi oameni de succes...

                                                           ci de mai multi povestitori, artisti, pacifisti, indragostiti, terapeuti..

Studii recente arata pe de o parte ca cei mai multi dintre tineri doresc sa devina faimosi si bogati (ambele o masura a succesului dupa standardele sociale de azi), pe de alta parte, ca, oamenii ajunsi in pragul mortii regreta ca nu au experimentat cu totul alte aspecte ale vietii decat bogatia si succesul. Cei mai multi dintre cei studiati inainte de finalul vietii au declarat ca regreta ca nu s-au bucurat mai mult de viata, ca nu au facut ceea ce le facea placere, ca nu au investit timp in relatii de calitate, printre altele. Puteti citi pe internet numeroase articole si studii despre regretele oamenilor aflati pe patul de moarte, dar si despre aspiratiile tinerelor generatii.

Dar azi vreau sa scriu despre povestitori si importanta povestilor in vietile noastre. Am citit de curand cartea Narinei Abgarian "Din cer au cazut trei mere". Am evitat-o mult timp in librarii pentru ca auzisem prea multe laude la adresa ei (a cartii) si eram suspicioasa. Am citit chiar undeva ca cineva o compara cu "Un veac de singuratate"... Mi-am spus ca nu e posibil asa ceva, Un veac de singuratate a fost cartea mea preferata in adolescenta, nu credeam ca ar putea exista comparatie cu orice altceva.

Si totusi... pentru ca vreau sa practic ceea ce predic si anume sa ma bucur de viata si de tot ceea ce imi face placere, si pentru ca imi place la nebunie sa citesc literatura, m-am hotarat sa o cumpar si sa o citesc...

Pe coperta Ludmila Ulitkaia ne indeamna sa citim acest roman pentru ca e "balsam pentru suflet". 

Da, chiar asa este, balsam. Este o poveste care te atinge in suflet, pe suflet si la suflet, e o poveste care poate fi vindecatoare pentru multe tipuri de suferinte pe care le purtam cu noi de generatii, o poveste cum n-am mai citit sau auzit alta pana acum. Si da, comparatia cu Un veac de singuratate are sens, cumva. 

Nu-mi amintesc sa fi plans vreodata citind o carte, dar la aceasta am lacrimat de multe ori. Nu de tristete, ci de emotie. E ceva in felul cum este spusa, cum sunt construite personajele pline de viata si de culoare, de caldura, de bunatate, dar si de toate umbrele specifice naturii (umane), este si un amestec de spiritualitate, misticism, superstitii, dogme, Eros si Thanatos, nastere, renastere, ciclurile vietii, ale civilizatiilor si toate acestea adunate fac ca intregul univers omenesc cu toate legile lui cunoscute si necunoscute sa poata fi regasit si, foarte important, iubit, in cele doar douasutecincizeci si ceva de pagini (mici).

Nu vreau doar sa scriu de bine despre aceasta carte, as vrea sa subliniez ca avem nevoie sa fim atinsi sufleteste mult mai mult decat avem nevoie de validare sociala (succes). Si cred ca e trist ca uitam adesea, furati de marketingul excesiv al culturii succesului social, care sunt de fapt lucrurile de care avem cea mai mare nevoie.

Si cat de multa nevoie avem de povesti, de arta si de iubire in vietile noastre! 

Asa ca azi, de Dragobete (dar nu numai) va puteti face un cadou si va puteti (re)indragosti de natura umana. Iar cartea Narinei Abgarian va poate oferi o scurtatura pentru asta, dar si placerea de a trai alaturi de Maranieni viata de poveste cu bune si cu rele, asa cum este viata in general si totusi atat de plina de magie.

"Daca vrei sa schimbi lumea, du-te acasa si iubeste-ti familia"

 

Titlul este un citat atribuit Maicii Tereza si este un indemn despre care gandesc din ce in ce mai des ca ar putea sa functioneze. De fapt, daca ma uit mai bine in jurul casei mele, chiar pare ca functioneaza.

Aud destul de des (mai ales in cabinet, dar nu numai) ca oamenii vor sa faca schimbari de impact, isi imagineaza ca trebuie sa realizeze ceva maret, ceva care sa ii diferentieze, ceva care sa ajute omenirea. Probabil majoritatea oamenilor se gandesc asa, macar o data in viata.

Dar este oare posibil sa schimbi lumea? Si daca este,  atunci cum? si in cat timp? si de ce ai vrea sa o schimbi si sa n-o lasi sa se schimbe singura daca doreste :)?

Voi lasa la o parte explicatiile psihanalitice care ar putea sa spuna ca cine isi doreste sa schimbe lumea isi doreste de fapt sa schimbe ceva in propria lume interioara, dar proiecteaza aceasta pornire pe lumea exterioara.

Poate fi periculos sa vrei si sa incerci sa schimbi lumea: sa ne gandim la epurarile etnice, la presupusa rasa pura, la schimbarea regimului din Iran, la situatia actuala din Siria, la Ucraina, la dezastrele nucleare provocate de centrale nucleare, dar si la arme care au schimbat lumea razboiului, la populatiile indigene care au fost exterminate (America de Sud este doar un exemplu, din pacate sunt multe), la desertificarea ca urmare a defrisarilor si agriculturii intensive si asa mai departe. Si totusi schimbarea este inevitabila. Natura insasi provoaca uneori dezastre care schimba destul de rapid situatia unei parti a planetei.

Insa orice schimbare propusa sau impusa unui sistem produce un efect de rezistenta in sistemul respectiv si chiar si schimbarile presupuse a fi in bine au efecte colaterale negative.

Propunerea pe care ne-o face Maica Tereza insa, aceea de a merge acasa si a ne iubi familia nu are efecte colaterale negative. Probabil este singura actiune pe care omul o poate avea care nu produce niciodata efecte adverse. Spun actiune gandindu-ma la iubire ca la un verb, asa cum spune Esther Perel, desi nimeni nu poate descrie exact iubirea in cuvinte. Pentru ca, parafrazez, iubirea despre care putem vorbi, nu este adevarata iubire.

Cu ani in urma, mi-am dorit si eu sa contribui activ si concret la o schimbare in lume. Si chiar am lucrat ani buni intr-un ONG care avea motto-ul: "Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume!". Motto-ul este atribuit lui Ghandi si chiar si lui, i-a iesit si nu prea (daca ne uitam la situatia actuala din India). Oricum, mi-am zis, merita macar sa incerci. Si am incercat, convinsa ca este posibil. Logic, daca nu ai fi convins ca e posibil sa faci ceva diferit, nu ai mai incepe vreodata.

Am aflat astfel, ca poti fi intr-adevar schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume. Dar la tine acasa si daca ai noroc, poate si printre cunoscutii tai. Restul lumii nu se va schimba daca nu va dori sa o faca. Si realitatea este ca unii nu vor sa se schimbe deloc (sigur au motivele lor), altii vor sa se schimbe, dar nu in directia in care propui tu ci chiar vor sa iti impuna tie directia lor, si tot asa ajungem la concluzia ca schimbarea daca nu vine din interior nu e bine privita si nici bine primita. 

Eu am avut experienta interactiunii cu adulti, in incercarea de a propune modele educationale mai noi, mai blande pentru cresterea copiilor, in cadrul unui program de educatie parentala care a fost oferit gratuit pe parcursul mai multor ani, multumita unor sponsori care au crezut in aceasta idee, catre parinti, profesori si personal care interactioneaza cu copii. 

Un alt proiect, in care m-am implicat cu pasiune, tot sponsorizat, tot prin acelasi ONG si tot oferit gratuit a fost unul care dorea sa ii invete pe parinti, profesori educatori sa discute cu copiii despre sex, sexualitate, relatii emotionale sanatoase. 

Ambele proiecte au fost si sunt impecabile din punct de vedere stiintific. Si repet, in cea mai mare parte a lor au fost oferite gratuit. Dar, am constatat dupa o vreme, adultii nu vor sa se schimbe. Nu toti, dar majoritatea. Rezistentele intalnite mai ales in fata proiectului de educatie sexuala au fost atat de mari si de multe ori atat de greu de inteles rational (fiind total lipsite de logica si pline de temeri, prejudecati si proiectii) incat aproape am abandonat. Spun aproape pentru ca am continuat sa "desfasor" programele mele acasa. Si au functionat. Au trecut noua ani de cand practic ca la carte educatia parentala democratica si educatia sexuala si relationala in familie. A meritat. Sa fii parinte de adolescent e greu, pentru mine e cea mai grea perioada din viata de parinte, dar sunt atat de recunoascatoare ca am ales  sa fiu schimbarea pe care vreau sa o vad in lume folosind metode de parentaj bazate pe increderea in relatia cu copilul si ca am ales sa fac ceea ce nu au facut parintii mei sau bunicii sau unchii sau profesorii si anume sa vorbesc despre sex si sexualitate cu copilul, si nu doar tragand semnale de alarma si prezentand pericole ci si fiind sincera, admitand ca sexualitatea este placuta si ca e ceva foarte important in majoritatea relatiilor de cuplu, ceva firesc si de care nu avem motive sa ne rusinam.

Lasand la o parte educatia parentala si sexuala (desi si ele sunt oferite din consideratie daca nu chiar din iubire), daca am lasa mai multa iubire sa circule intre noi in familii (acasa, adica), daca nu ne-am consuma cam toata energia la munca in activitati si conflicte de multe ori inutile, daca am cultiva conexiunile dintre noi si cei apropiati, lumea cu siguranta s-ar schimba. Iubirea si activitatile intemeiate in iubire sunt insa mult mai discrete decat cele intemeiate in vanitatea noastra, asa ca de multe ori trec neobservate si nu pot fi cu usurinta luate drept model, nu devin usor "trenduri". Dar chiar si asa, merita sa incercam sa mergem acasa si sa ne iubim (mai mult) familia. Ce avem de pierdut?

Inainte sa incep sa scriu am cautat "daca vrei sa schimbi lumea" pe google. Mi se pare amuzant ca prima propunere de continuare automata a frazei pe care o face motorul de cautare este "iubeste un barbat". Poate data viitoare voi scrie si despre aceasta sugestie de la google, pentru ca pare sa aiba foarte foarte mult sens, avand in vedere ca lumea este condusa de barbati despre care nu poti sa nu te intrebi daca si cum au fost iubiti.

Cultura care apara abuzatorii

 Aveam in plan sa scriu un text despre iubire, dar m-am mobilizat sa scriu despre cultura care apara abuzatorii, in urma valului de comentarii toxice pe care le-am citit in legatura cu cazul foarte mediatizat al preotului care a abuzat, hartuit sexual si violat mai multe enoriase care au venit la el pentru spovada.

Despre existenta abuzurilor sexuale in lume suntem cu totii constienti. Este o realitate pe care nu o putem nega. Ce putem face este sa incercam sa le prevenim prin educatie sexuala. Da, educatia sexuala careia i se opun atat de violent clericii si "credinciosii". Mereu m-am intrebat de ce se opun?

Oare pentru ca un principiu de baza al educatiei sexuale il reprezinta educatia pentru prevenirea si recunoasterea abuzurilor sexuale?

Oare pentru ca prin educatie sexuala copiii, tinerii, adultii invata despre ce inseamna consimtamant?

Sa le luam in ordine inversa: este o regula de baza, si ea este luata in considerare de sisteme legislative din lumea intreaga (cele mai umaniste, nu cele din tari ca a noastra) aceea ca NU POTI OBTINE CONSIMTAMANT DINTR-O POZITIE DE PUTERE. 

Adica, pe intelesul tuturor, o persoana aflata intr-o relatie de autoritate fata de alta (profesor, medic, preot, superior ierarhic adica sef) nu poate considera ca are consimtamant de la o persoana aflata sub autoritatea sa. Astfel, indiferent daca o enoriasa sa zicem, ar dori sa intretina relatii sexuale cu preotul sau, acesta nu are dreptul legal sa treaca la act, aflandu-se intr-o pozitie de autoritate (putere). Acelasi lucru este valabil pentru medici si pacienti, profesori si elevi sau studenti, subalterni si sefi, etc. Este un fapt binecunoscut pe care toate programele de educatie sexuala il prezinta si il promoveaza.

Desigur, in Romania traim intr-o cultura care promoveaza abuzatorii. Nu doar pe cei sexuali. Abuzurile de putere sunt atat de frecvente incat majoritatea s-a obisuit cu ele si le considera firesti. Dar nu sunt firesti.

Sa revenim la preventia abuzurilor sexuale. In afara de regulile referitoare la consimtamant (pe care le gasiti din abundenta pe internet) suntem responsabili sa invatam copiii de mici sa recunoasca si sa raporteze un abuz sexual. Cum facem asta? Simplu: invatandu-i despre drepturile lor, despre atingeri nepotrivite si despre anatomie, despre zonele intime. Acesta este un principiu de baza al educatiei sexuale.

De asemenea trebuie sa stabilim cu copilul cine sunt adultii de incredere carora le poate spune daca i s-a intamplat ceva in neregula.

Facem noi asta acasa ca parinti? O facem la scoala ca profesori? Prea putini.

De asemenea, nu este primul scandal de acest gen in care opinia publica judeca victimele abuzului sexual si le considera vinovate. Este cultura in care traim, cultura care apara abuzatorii. De ce? Poate pentru ca majoritatea suntem sau am fost abuzatori intr-un fel sau altul, si trecem cu vederea mult prea usor abuzurile "aproapelui"? sau pentru ca am fost victimele unor abuzuri si nimeni nu ne-a ajutat, nimeni nu ne-a crezut, nimeni nu ne-a recunoscut suferinta si atunci ne identificam cu agresorul nostru?

Este dificil sa stim exact care sunt cauzele, si nu e de competenta mea sa imi dau cu parerea despre oameni pe care nu-i cunosc. Ceea ce cunosc insa este reactia oamenilor la acest subiect (preotul abuzator de enoriase). Si din ce am citit, majoritatea judecatorilor victimelor sunt femei. Femei care isi dau cu parerea (ma intreb pe ce baze) despre cum victimelor le-ar fi placut, cum e normal ca preotul sa simta impulsuri "barbatesti", iar cele mai suspicioase si mai mari admiratoare ale acestui, cred ca pot sa-i spun fara teama, psihopat, merg pana la a considera totul un complot impotriva acestui individ care ar fi fost, se spune, extrem de popular. Ce mai putem spune decat Doamne Fereste!. Dar uite ca Domnul nu ne fereste de violuri si atingeri libidinoase nesolicitate din partea unor "parinti" la care mergem cu sufetul deschis, pe deplin vulnerabile, sa cerem in mod absolut ironic "iertare"...

Probabil un cititor cu simt psihologic isi va da usor seama printre randuri ca sunt afectata personal. Si da, am fost de mai multe ori intr-o postura de vulnerabilitate fata de persoane de la care asteptam sprijin si din partea carora am primit comportamente nepotrivite: profesori, medici, un cleric, superiori, parteneri. Am fost chiar si in situatia de a reclama abuzuri. Atitudinea autoritatilor este cel putin descurajanta, ca sa folosesc un eufemism, si citim cu totii in presa destul de des despre magistrati care considera ca victimele sunt vinovate si asa mai departe.

Si aici ajung la subiectul principal: in orice sistem legislativ in care drepturile de baza ale omului sunt respectate exista acest principiu indiscutabil: NU ESTE VINA VICTIMEI. Toti cei care instrumenteaza dosare cu plangeri referitoare la abuzuri sexuale cunosc acest principiu, il repeta victimei de fiecare data si se ghideaza in consecinta.

Am lucrat cu doi supervizori de pe doua continente care aveau experienta in lucrul cu victime ale violentei sexuale. Acest principiu este sfant. 

Dar nu in cultura noastra. Noi contribuim zi de zi prin actiunile si comportamentele noastre la o cultura care protejeaza abuzatorii. Este contributia fiecarei persoane.

Am scris acest text din dorinta de a va face sa va intrebati cum contribuiti fiecare la cultura care apara abuzatorii sau cum, dimpotriva, sa  speram, actiunile voastre se indreapta spre schimbarea culturii inspre una care nu condamna victimele si care ia masuri improtriva agresorilor.

In ce cultura ati vrea sa traiti voi si copiii vostri si ce faceti in acest sens?

Ce platesti de fapt cand platesti sedinta de psihoterapie

Uneori se intampla sa aud persoane care considera ca pretul pentru o sedinta de psihanaliza (psihoterapie psihodinamica) este prea mare si ma gandesc ca oamenii din afara profesiei au diferite reprezentari despre cat "ar trebui" sa coste psihoterapia, dar cel mai probabil nu stiu de unde vine acest cost. Asa ca m-am hotarat sa aduc cateva clarificari pentru ca lumea sa fie mai corect informata despre ce costuri sunt platite de clienti atunci cand achita o sesiune de psihoterapie.

In medie, in acest moment, pe piata de servicii private de psihoterapie din Bucuresti preturile variaza intre 150 de lei si 450 de lei pentru o sesiune cu durata variabila intre 30 si 60 de minute.

Cei mai multi profesionisti pe care ii cunosc si care practica prsihoterapia in cabinetul privat, factureaza undeva intre 200 si 300 de lei pentru o sesiune.

Pentru servicii similare, in tarile din vestul Europei tarifele sunt cel putin duble.

Este adevarat, serviciile de psihoterapie de lunga durata se adreseaza din start acelor persoane dispuse sa faca un efort pentru propria vindecare, si acest efort nu este doar de natura materiala, ci e vorba si de efortul de a reflecta, de a sta cu starile dificile, de a renunta la tipare distructive, de a petrece timp suficient pentru introspectie.

Din experienta practica as spune ca cei pregatiti sa faca acest efort nu sunt surprinsi de costul psihoterapiei.

Dar totusi, de ce costa atat o sedinta? Sau mai exact, care sunt costurile pe care profesionistul le are de acoperit prin pretul unei sedinte?

Pe de o parte, psihoterapeutul liber-profesionist are o afacere personala, chiar daca este "doar" un cabinet individual. Si aceasta afacere implica niste costuri obiective:

- taxe si impozite (similare cu taxele pe care le platesc angajatorii pentru salariile anagajatilor)

-chirie

- utilitati (unele dintre costurile pentru utilitati pentru persoane juridice nu sunt subventionate ca cele pentru utilizatori casnici)

-servicii de contabilitate

-taxe profesionale 

Majoritatea acestor cheltuieli sunt lunare si trebuie platite chiar si in perioadele cand terapeutul nu lucreaza (adica in vacantele sale, ale clientilor sai sau in timpul sarbatorilor legale)

La acestea se adauga si alte costuri de administrare a afacerii, optionale, dar importante si ele: servicii de promovare, domenii online etc.

Am clarificat ca fiind vorba de o entitate legala si fiscalizata, o parte din pretul unei sesiuni reprezinta efectiv costuri pe care terapeutul le are de platit lunar.

Apoi, costurile cu formarea profesionala sunt si ele proportionale cu gradul de pregatire a specialistului. Pot ilustra cu exemplul meu si al mai multor colegi din Societatea Romana de Analiza Jungiana (Clubul Jung): am terminat facultatea de psihologie la Universitatea Bucuresti in 2002 si am continuat sa ne formam (in tara si ulterior in strainatate pentru a fi si mai bine pregatiti) timp de inca 16 ani in cazul meu, chiar 17 ani sau mai mult pentru unii colegi, pana cand am obtinut certificarea de analist Jungian din partea Asociatiei Internationale de Psihologie Analitica. In mod similar, profesionisti din alte asociatii de psihoterapie psihodinamica petrec ani de zile formandu-se si specializandu-se mult timp dupa incheierea studiilor si a formarii lor de baza.

Formarea profesionala implica niste costuri in bani, timp si energie (direct proportionale cu calitatea cursurilor) presupuse de sutele de ore de analiza personala si supervizare, cursuri de formare teoretica, cursuri de formare continua, cursuri de masterat, in unele cazuri studii doctorale, participari la conferinte internationale si nationale, cursuri de formare continua obligatorii pe toata durata vietii si taxe profesionale anuale in functie de afilieri.

De asemenea, ceea ce probabil nu au in vedere clientii este ca un profesionist in domeniul psihoterapiei nu poate lucra 40 de ora pe saptamana, ca majoritatea salariatiilor (intre noi fie vorba, uneori sunt 40 de ore teorectice, pentru ca e foarte dificil si extrem de solicitant practic sa muncesti efectiv 40 de ore saptamanal). 

Standardele indicate de diferite scoli de psihanaliza recomanda practicienilor sa lucreze intre 16 si 22 de ore pe saptamana. Exista chiar si organizatii care interzic membrilor lor sa munceasca mai mult de 24 de ore saptamanal.

O ora de munca in psihoterapie te angajeaza total, secunda de secunda cu minte, afecte, corp, asocieri personale. Atentia pe care psihoterapeutul o acorda clientului sau nu se compara cu niciun alt tip de atentie. Este solicitanta, este un ingredient crucial in procesul de vindecare si... da, costa :). In plus, terapeutul le acorda timp clientilor si in afara sedintelor propriu zise. El citeste, reflecteaza, participa la supervizari, redacteaza rapoarte, acorda in continuare atentie in diferite moduri persoanelor cu care lucreaza.

Daca luam in calcul costurile mentionate mai sus (care pot ajunge cam pe la 50% din onorariu), faptul ca un terapeut poate lucra in siguranta cam 22-24 de ore maxim saptamanal precum si faptul ca vacantele sale sunt neplatite (!), plus faptul ca in perioadele de sarbatoare (vacanta de iarna, vacanta de Paste, sarbatori legale) clientii nu mai vin la psiholog, cu exceptia urgentelor, puteti sa faceti un calcul destul de simplu sa vedeti ca din punctul de vedere al profesionistului, sedinta chiar nu costa mult.

Din acest pret, terapeutul isi plateste cheltuielile, taxele, contributiile la bugetele de stat, formarea, afilierile, concediile, si trebuie sa si traiasca decent luna de luna pentru a fi acolo si luna urmatoare si anul urmator la dispozitia celor care au nevoie de sustinerea sa.

Am pus impreuna aceste informatii atat pentru cei care doresc sa beneficieze de serviciile unui psihoterapeut liber-profesionist (mai ales profesionist!) cat si pentru tinerii terapeuti care sunt la inceput de drum in practica lor si poate nu au beneficiat de consiliere in ceea ce priveste managementul cabinetului individual si calcularea costurilor lunare. Imi doresc sa fie de folos si sa ajute la cresterea gradului de constientizare si de respect pentru munca psihoterapeutilor.

Trauma si capacitatea de a simti

 

Trauma si capacitatea de a simti este titulul unei conferinte de neratat, sustinuta de Donald Kalsched pentru Societatea Romana de Analiza Jungiana, dar este si o parte a unui raspuns al meu personal la intrebarile care ne macina in ultima vreme, in legatura cu divizarea dintre oameni si  situatia dramatica prin care trecem, cu un procent atat de mare din populatie care fie neaga existenta pandemiei, fie proiecteaza propriile insecuritati si atitudini inconstiente, refuzand vaccinarea care ar putea sa ne faca multora dintre noi vietile mai usoare.

Capacitatea de a simti este esentiala pentru dezvoltarea emotionala si pentru sanatatea psihica. Din pacate, in cazul in care psihicul sufera traume timpurii aceasta capacitate de a simti, si de a procesa emotii este sever afectata, uneori pana la punctul in care persoana afectata ramane complet deconectata (disociata) de trairile sale.

Pentru a ne maturiza emotional si a reusi sa fim empatici, avem nevoie de un mediu securizant in care sa crestem si de parinti care la randul lor sa fie empatici si sa ne inteleaga nevoile emotionale si sa ne sustina sa depasim momentele dificile de teama, frustrare, neputinta, pierdere, furie. Cati dintre noi am avut parte de asa ceva? Cati dintre oamenii care acum sufera in spitale sau ii fac pe altii sa sufere prin lipsa lor de precautie au avut parte de asemenea conditii de a se dezvolta? Este o intrebare retorica, dar stim ca in cultura noastra exista un fundal de trauma care se transmite transgenerational de multe zeci, probabil sute de ani. Trauma psihologica duce la disocierea de afecte si sentimente, si disocierea de propriul corp.

Aceasta disociere de afect si sentimente este in acelasi timp o cauza si o consecinta a traumei. Dar, ulterior piederii capacitatii de a simti, oamenii isi pierd capacitatea de a empatiza, de a le pasa de ei insisi sau de altii.

Ceea ce se vede acum la suprafata este doar un comportament greu de inteles de catre o mare parte a omenirii. S-au scris nenumarate articole care incearca sa explice ratiunile (daca le putem numi asa) pentru care lumea nu are incredere in politicieni, in presa, in sistemul medical, si in ultima instanta in noile vaccinuri importiva Covid-19. Dar tot ceea ce am gasit legat de aceasta tema se leaga de partea cognitiva (lipsa de educatie, informatii contradictorii, si altele asemenea).

Sunt putini cei care incearca sa inteleaga si aspectele emotionale si psihopatologice ale acestor fenomene. Si cand spun aspecte emotionale ma refer la oameni care si-au piedut capacitatea de a simti, de a empatiza, de a le pasa. Oameni ale caror structuri psihologice se bazeaza pe mecanisme de aparare rigide (negarea si proiectia in cea mai mare parte). Oameni care au nevoie sa nege realitatea pentru ca nu pot face fata angoasei, insecuritatii, pentru ca eul lor este prea vulnerabil si prea fragil; oameni care nu sunt suficient de constienti ca sa realizeze ca aspectul de care se tem deja s-a intamplat, asa cum spunea Winnicott, adica raul pe care il proiecteaza in exterior fie sub forma unor teorii ale conspiratiilor fie prin propagarea de stiri complet false despre aspecte stiintifice pe care nu au cum sa le cunoasca, nefiind specialisti se afla de fapt in interiorul propriului psihic, sub forma unui persecutor interior.

Este usor sa ne divizam si sa ne dezicem de semenii nostri care aleg diferit, este mult mai dificil sa empatizam cu acestia. Dar tocmai aceasta capacitate de a empatiza, sau lipsa ei, cred eu este cheia intelegerii fenomenelor actuale legate de cum aleg oamenii sa se protejeze pe ei si pe cei din jur, sau cum nu o fac.

Va recomand cu multa caldura conferinta lui Donald Kalsched. El este specialistul de marca in lumea psihanalitica si jungiana in aceasta problematica si va poate raspunde mult mai in detaliu la intrebarile pe care poate le aveti, in legatura cu capacitatatea noastra, a oamenilor, de a simti.

Detalii despre conferinta gasiti pe pagina Societatii Romane de Analiza Jungiana, Clubul Jung. 

Daca doriti sa va inscrieti, completati acest formular: www.surveymonkey.com/r/NNP8XVG

Un an de viata cu restrictii

 A trecut un an de la primul lock down din Romania. Nu cred ca se astepta cineva sa dureze atat, eu sigur nu ma asteptam sa stam izolati mai mult de o luna si jumatate, maxim trei.

Viata a mers inainte? Pentru multi da, dar in conditii diferite de cele cu care ne obisnuisem. Dupa un an de criza covid 19 ce putem spune ca s-a schimbat radical in vietile noastre? Este o intrebare de reflectie, desigur nu putem generaliza...

Viata gaseste mereu o cale de  a merge mai departe, iar resursele de adaptare ale psihicului sunt tot timpul la datorie. Dar adaptarea are un pret, un pret greu de calculat in acest moment.

Am intrat in primul lock down obosita, si m-am bucurat ca voi avea timp sa ma odihnesc. Rezultatul dupa un an de "odihna": sunt la fel de obosita ca anul trecut pe vremea asta. De ce? Pentru ca energia ni se regenereaza in multe moduri, odihna fizica fiind doar unul dintre ele, necesar, dar nu si suficient. Lipsa activitatii fizice firesti, lipsa contactelor fizice cu prietenii, lipsa vacantelor departe de casa pentru deconectarea de stresul cotidian, toate acestea isi spun cuvantul. Toate aceste nevoi isi cer drepturile...

Am rezistat in izolare cu gandul ca voi avea ocazia sa imi amenajez si mai dragut spatiul in care traiesc. Ceea ce am facut, dar chiar si o colivie de aur tot o colivie este. Dupa un timp (scurt) ne obisnuim cu confortul din interiorul casei, nu suntem facuti sa traim in vizuini. 

Avem nevoie nu doar de un loc de munca sigur care sa ne garanteze ca ne putem asigura confortul casei, avem nevoie si  (sau mai ales) de contacte cu ceilalti, cu natura, cu lumina soarelui, avem nevoie de intimitate emotinala si fizica, avem nevoie de atingeri si de conversatii savuroase, avem nevoie sa radem, sa ne prostim, sa ne jucam ca sa ne detensionam si sa ne incarcam de energie.

Predictia pe care am facut-o acum un an pare sa fie validata de experienta: oamenii care aveau o constiinta mai diferentiata au continuat sa se dezvolte, cei care erau in turma, nediferentiati, carora le lipseste gandirea critica au devenit si mai problematici. Devine din nou foarte evident faptul ca educatia este cruciala pentru bunul trai in comunitati din ce in ce mai mari si mai eterogene. Si prin educatie, ma refer nu atat de mult la educatia formala, cat la scoala vietii si la acea educatie implicita care se face (sau nu se face) in familie, zi de zi, in conversatii de calitate, in relatii autentice, fiind oglinditi de adultii importanti din vietile noastre si modelandu-ne comportamentul dupa ceea ce vedem zilnic in jur.

Sa nu va faceti iluzii ca scoala online le va aduce vreun plus de educatie copiilor. Nu o va face. Relatia dintre profesor si elev are un rol decisiv in proces, iar aceste relatii importante supravietuiesc cu greu (in cazul in care mai supravietuiesc) in mediul online. Starea de prezenta atat a profesorului cat si a elevului este de baza pentru un proces de transmitere de informatii si de modelare de comportamente. Si nu ma refer doar la prezenta fizica. Aceasta prezenta constienta le lipseste cel putin elevilor, care sunt tentati sa faca (orice) altceva de cele mai multe ori, decat sa fie atenti la un ecran de laptop sau telefon in timp ce profesori epuizati incearca din rasputeri sa isi faca treaba.

Din perspectiva psihologica, oamenii, adulti si copii deopotriva, sunt afectati mai ales de lipsa conexiunilor autentice cu ceilalti. Copiii au fost privati deja de un an de scoala a vietii, scoala care din punctul meu de vedere este cea mai importanta pentru dezvoltarea aptitudinilor noastre. In relatii invatam sa ne exprimam, sa ne cerem drepturile, sa ne reconciliem, sa comunicam, invatam reguli nescrise despre ce e permis si ce nu. In relatii suntem oglinditi si avem sansa sa aflam cine suntem, in relatii ne sunt adesea testate limitele si suntem nevoiti sa ni le aparam, in relatii invatam pas cu pas, an dupa an despre ce avem cu adevarat nevoie pentru a fi impliniti si tot in relatii invatam treptat sa nu mai idealizam, sa nu mai polarizam si sa devenim mai toleranti, mai maturi. In absenta relatiilor semnificative nu invatam nimic din toate acestea. Iar in acest ultim an, relatiile dintre oameni au fost afectate serios de restrictiile de miscare, de teama de contaminare, de absenta efectiva a contextelor in care ne puteam intalni efectiv unii cu altii, dar si de absenta intimitatii personale, a unui timp si spatiu in care sa luam distanta si sa reflectam asupra a ceea ce ni se intampla, sau in care sa ne permitem pur si simplu sa nu facem nimic in situatia in care am fost constransi sa locuim permanent in compania altora.

Desigur, ne afecteaza si incertitudinea, stresul facturilor si instabilitatea financiara, dar oamenii au trebuit mereu sa se adapteze si sa faca fata insecuritatii. Felul cum facem fata depinde de reteaua de suport pe care o avem. S-a constatat de nenumarate ori ca persoanele cu o retea de sprijin mai complexa, formata atat din persoane apropiate de incredere cat si din credinte spirituale si incredere in fortele proprii se descurca mult mai bine in conditii instabile. Da, se descurca si cei care se bazeaza doar pe ei/ele insisi/insele, dar cu costuri fizice si psihologice extrem de mari, si in orice caz, nu pe perioade atat de lungi. Da, credintele spirituale reprezinta moduri in care ne proiectam propriile resurse psihologice in afara, dar ceea ce credem chiar ne ajuta. Insa reteaua de suport formata din alti oameni a fost pana in prezent ceea ce a asigurat continuitatea vietii in comunitati, intr-un mod sau altul. 

Criza creata de pandemie ne poate da ocazia sa reflectam cat de mult depindem de ceilalti. Cat de mult depindem de ambulanta si medicul care ne consulta si ne trateaza, cat de mult depindem de furnizorul de internet, electricitate etc si cat de multa nevoie avem de sprijinul unor oameni atunci cand serviciile respective nu functioneaza, cat de mult depindem de familie, de prieteni, de mentorii nostri atunci cand avem nevoie de ajutor. Depindem de alti oameni in fiecare moment intr-un fel sau altul, asta ar trebui sa ne dea de gandit si poate sa ne ajute sa ne sprijinim reciproc mai mult si sa ne respectam unii pe altii.

Pentru ca sunt vremuri in care satisfacerea nevoilor de baza ne este de multe ori limitata poate ca nu avem timpul sau disponibilitatea emotionala de a reflecta cat de mult depindem afectiv de ceilalti. Dar depindem.  Pentru ca suntem facuti sa traim in relatii semnificative. Avem nevoie sa daruim si sa primim iubire. Avem nevoie sa ne simtim valorosi, apreciati. Avem nevoie sa stim ca cineva se gandeste la noi, ca suntem iubiti. Poate nu avem cu totii timp sa ne gandim la asa ceva, intre videoconferintele de la jobul la care lucram de acasa, orele online ale copiilor, pus masa, intins rufele si asa mai departe. Dar relatiile sunt importante si sustinerea pe care o primim in relatii nu poate fi inlocuita de nimic, deocamdata. Avem nevoie sa fim acolo unii pentru altii, chiar si doar simbolic, in gand, in fantezie, pentru ca suntem fiinte sociale, sa nu uitam.

Despre cum va arata viitorul... nimeni nu stie exact. Se fac predictii, dar adevarul este ca viitorul depinde de cum vom arata noi, fiecare dintre noi.

Actuala criza ar putea sa duca la progres sau dimpotriva. Depinde de ce va reusi sa faca o masa mai mare de oameni... Daca razboiul informatiilor si lipsa de incredere in autoritati va scoate la suprafata ce e mai rau in oameni, sau daca dimpotriva, acestea ne vor constrange sa avem incredere mai mare in valorile noastre umane si sa ne dezvoltam constiinta si capacitatea de a discerne intre ceea ce este potrivit si ceea ce este daunator, vom vedea. In orice caz, este o ocazie buna pentru a ne dezvolta alte functii psihologice decat gandirea (mintea rationala), pentru ca, asa cum ne spun inteleptii orientali, mintea ar trebui sa fie un instrument (un slujitor) si nu un stapan. Iar mintea vestica pare momentan lipsita de raspunsuri cand vine vorba de gestionarea pandemiei si de discriminarea intre informatiile contradictorii care apar zilnic in media, de mai mult de un an de zile...

Timpul ne va da un raspuns, dar pana atunci ne putem folosi resursele intr-un mod care sa ne fie benefic.

Foto Florica Manoila 

Jurnal in vremuri de pandemie III

Ziua a17a de izolare

1952 cazuri de persoane infectate; persoane decedate: 50

Faza a treia: acceptarea

Gata, e clar, situatia cazurilor urmeaza aceeasi panta ca in Italia, cel mai probabil vor veni saptamani grele si la noi, cu haos si spitale depasite de situatie. Singurul lucru bun pe care il pot face acum e sa stau acasa si sa nu adaug emotii destabilizatoare in mediu.

Am acceptat ca pandemia exista si ca va face ravagii printre bolnavi care vor avea ghinionul sa aiba nevoie de spitalizare, printre medici si prin sistemul economic. Aleg sa ma ocup doar de ceea ce ma priveste direct, de ceea ce este intr-o masura rezonabila sub controlul meu Si aici includ mai ales starea mea emotionala. Aleg sa ma ocup de mintea mea ca sa fie linistita: meditez, evit continutul media toxic (stiri false, articole alarmiste, pareri subiective nefundamentate stiintific si nici de bunul simt primar), evit persoanele care m-ar putea destabiliza cu starile lor emotionale necontinute, mananc sanatos, incerc sa fac miscare, socializez cum pot si lucrez de acasa.

Ma simt pregatita sa raman in izolare mai mult timp decat estimasem initial, ba chiar constat ca a inceput sa imi placa. De ce? Pentru ca sunt mult mai linistita, nu mai trebuie sa alerg dintr-un loc in altul, nu mai am programul incarcat, traiesc intr-un mediu sigur si placut, nu mai am o lista de rezolvat care nu se termina (au ramas foarte putine sarcini nerezolvate dintre cele care trenau cu lunile), dorm bine in sfarsit dupa ani de zile, ba chiar parca as dormi si la pranz, daca nu as avea de lucru. Viata mea cel putin se desfasoara acum intr-un ritm care e mult mai potrivit pentru mine. Nu mai sunt prinsa ca o rotita intr-un mecanism care se invarte prea repede si din care nu poate scapa. Traiesc de-a binelea in ritmul meu natural. Chiar simt cum ma recuperez fizic si psihic dupa, probabil zece spre douazeci de ani de suprasolicitare. 
Nu ma bucur ca a trebuit sa se dea ordonante militare din motive dramatice pentru toata lumea ca sa ajung sa traiesc intr-un ritm natural mie... dar incerc sa profit din plin de avantajele acestei situatii.

In continuare observ mult mai multe detalii decat intainte. In plus, am timp cu adevarat sa ma ocup de mine minte-trup-sufet. 

Si inainte observam lumea, acum cu atat mai mult. Aud spunandu-se ca pandemia va scoate ce e mai bun din oameni.. Nu stiu ce sa zic, nu sunt atat de optimista, dar mi-as dori sa ma insel. Ceea ce vad eu e ca pandemia scoate din oameni ceea ce e deja in ei: dintr-unii ceea ce e bun, din altii... invers.

Vecinii mei se cearta si se jignesc pe grupul de whatsapp al asociatiei, zilele trecute am vazut de pe fereastra cum un vecin intors acasa cu suv-ul autohton a blocat masina curierului (care tocmai venise de 5 minute) si care urma oricum sa plece rapid... vad oameni care nu respecta restrictiile si reprezentanti ai autoritatilor care nu ii sanctioneaza, aud de medici care dezerteaza si de autoritati carora nu le pasa de medici (sau de orice altceva in afara de interesul propriu) si continua sa risipeasca banii publici pentru spagi electorale si nu numai... Cel putin pana acum nu am vazut sau auzit de schimbari semnificative in psihologia romanilor. Cei care faceau fapte bune si inainte de pandemie, continua sa le faca si acum, intr-un ritm mai sustinut. 

Din cate imi dau eu seama, salturile in constiinta se produc in urma unor eforturi sustinute. Trebuie sa vrei sa evoluezi, altfel nu se intampla nicio schimbare.

Ce am mai observat cititind presa internationala e ca oamenii sunt cam la fel peste tot. Ignoranti si rauvoitori peste tot, oameni carora le pasa de ceilalti peste tot. Proportiile s-ar putea sa varieze, dar, asa din adapostul casei mele, parca sunt mai optimista. Parca nu stam atat de rau (bine, de peste doua saptamani nu am avut interactiuni cu semenii, doar cu cei selectati voluntar de mine si cu care am avut experiente foarte bune)exista si la noi suficiente motive sa cred ca "andra tutto bene".

Panica, teama de boala, de moarte, de saracie,  ne fac sa fim irationali. Neurobiologia ultimelor doua decenii a dovedit stiintific faptul ca sub stres intens sistemul rational (asociat generic cu emisfera stanga) nu face fata si procesele emotionale irationale (asociate generic cu emisfera dreapta) incep sa domine toate procese psihice. Poate din cauza asta vedem atat de multe reactii bizare la oamenii care inainte pareau stapani pe situatii, rationali, profesionisti. Probabil sunt(em) toti speriati. 

Acum avem ocazia sa ne evaluam rezilienta, flexibilitatea, capacitatea de adaptare, atasamentele fata de anumite persoane, valori sau stiluri de viata. Aceasta criza ne forteaza sa fim flexibili, sa fim creativi si sa ne conectam cu noi insine. Si in mod cert ne va pune la incercare capacitatea de a functiona ca grup, ca societate. Cand vom putea sa revenim la munca, vom avea nevoie de sprijin. Sa sprijinim si sa fim sprijiniti pentru a putea sa trecem peste efectele economice care se vor simti mult dupa ce virusul nu va mai fi o amenintare.