Jurnal in vremuri de pandemie III

Ziua a17a de izolare

1952 cazuri de persoane infectate; persoane decedate: 50

Faza a treia: acceptarea

Gata, e clar, situatia cazurilor urmeaza aceeasi panta ca in Italia, cel mai probabil vor veni saptamani grele si la noi, cu haos si spitale depasite de situatie. Singurul lucru bun pe care il pot face acum e sa stau acasa si sa nu adaug emotii destabilizatoare in mediu.

Am acceptat ca pandemia exista si ca va face ravagii printre bolnavi care vor avea ghinionul sa aiba nevoie de spitalizare, printre medici si prin sistemul economic. Aleg sa ma ocup doar de ceea ce ma priveste direct, de ceea ce este intr-o masura rezonabila sub controlul meu Si aici includ mai ales starea mea emotionala. Aleg sa ma ocup de mintea mea ca sa fie linistita: meditez, evit continutul media toxic (stiri false, articole alarmiste, pareri subiective nefundamentate stiintific si nici de bunul simt primar), evit persoanele care m-ar putea destabiliza cu starile lor emotionale necontinute, mananc sanatos, incerc sa fac miscare, socializez cum pot si lucrez de acasa.

Ma simt pregatita sa raman in izolare mai mult timp decat estimasem initial, ba chiar constat ca a inceput sa imi placa. De ce? Pentru ca sunt mult mai linistita, nu mai trebuie sa alerg dintr-un loc in altul, nu mai am programul incarcat, traiesc intr-un mediu sigur si placut, nu mai am o lista de rezolvat care nu se termina (au ramas foarte putine sarcini nerezolvate dintre cele care trenau cu lunile), dorm bine in sfarsit dupa ani de zile, ba chiar parca as dormi si la pranz, daca nu as avea de lucru. Viata mea cel putin se desfasoara acum intr-un ritm care e mult mai potrivit pentru mine. Nu mai sunt prinsa ca o rotita intr-un mecanism care se invarte prea repede si din care nu poate scapa. Traiesc de-a binelea in ritmul meu natural. Chiar simt cum ma recuperez fizic si psihic dupa, probabil zece spre douazeci de ani de suprasolicitare. 
Nu ma bucur ca a trebuit sa se dea ordonante militare din motive dramatice pentru toata lumea ca sa ajung sa traiesc intr-un ritm natural mie... dar incerc sa profit din plin de avantajele acestei situatii.

In continuare observ mult mai multe detalii decat intainte. In plus, am timp cu adevarat sa ma ocup de mine minte-trup-sufet. 

Si inainte observam lumea, acum cu atat mai mult. Aud spunandu-se ca pandemia va scoate ce e mai bun din oameni.. Nu stiu ce sa zic, nu sunt atat de optimista, dar mi-as dori sa ma insel. Ceea ce vad eu e ca pandemia scoate din oameni ceea ce e deja in ei: dintr-unii ceea ce e bun, din altii... invers.

Vecinii mei se cearta si se jignesc pe grupul de whatsapp al asociatiei, zilele trecute am vazut de pe fereastra cum un vecin intors acasa cu suv-ul autohton a blocat masina curierului (care tocmai venise de 5 minute) si care urma oricum sa plece rapid... vad oameni care nu respecta restrictiile si reprezentanti ai autoritatilor care nu ii sanctioneaza, aud de medici care dezerteaza si de autoritati carora nu le pasa de medici (sau de orice altceva in afara de interesul propriu) si continua sa risipeasca banii publici pentru spagi electorale si nu numai... Cel putin pana acum nu am vazut sau auzit de schimbari semnificative in psihologia romanilor. Cei care faceau fapte bune si inainte de pandemie, continua sa le faca si acum, intr-un ritm mai sustinut. 

Din cate imi dau eu seama, salturile in constiinta se produc in urma unor eforturi sustinute. Trebuie sa vrei sa evoluezi, altfel nu se intampla nicio schimbare.

Ce am mai observat cititind presa internationala e ca oamenii sunt cam la fel peste tot. Ignoranti si rauvoitori peste tot, oameni carora le pasa de ceilalti peste tot. Proportiile s-ar putea sa varieze, dar, asa din adapostul casei mele, parca sunt mai optimista. Parca nu stam atat de rau (bine, de peste doua saptamani nu am avut interactiuni cu semenii, doar cu cei selectati voluntar de mine si cu care am avut experiente foarte bune)exista si la noi suficiente motive sa cred ca "andra tutto bene".

Panica, teama de boala, de moarte, de saracie,  ne fac sa fim irationali. Neurobiologia ultimelor doua decenii a dovedit stiintific faptul ca sub stres intens sistemul rational (asociat generic cu emisfera stanga) nu face fata si procesele emotionale irationale (asociate generic cu emisfera dreapta) incep sa domine toate procese psihice. Poate din cauza asta vedem atat de multe reactii bizare la oamenii care inainte pareau stapani pe situatii, rationali, profesionisti. Probabil sunt(em) toti speriati. 

Acum avem ocazia sa ne evaluam rezilienta, flexibilitatea, capacitatea de adaptare, atasamentele fata de anumite persoane, valori sau stiluri de viata. Aceasta criza ne forteaza sa fim flexibili, sa fim creativi si sa ne conectam cu noi insine. Si in mod cert ne va pune la incercare capacitatea de a functiona ca grup, ca societate. Cand vom putea sa revenim la munca, vom avea nevoie de sprijin. Sa sprijinim si sa fim sprijiniti pentru a putea sa trecem peste efectele economice care se vor simti mult dupa ce virusul nu va mai fi o amenintare. 

Jurnal in vremuri de pandemie II

22 martie, ziua a opta de auto-izolare

Bilant: 433 cazuri noi de imbolnaviri; 2 decedati

Am scris data trecuta despre negare, primul mecanism care ne apara in fata schimbarilor dramatice pentru care nu suntem pregatiti.

Eu am trecut de negare si acum sunt in faza a doua a procesului: anxietatea. O parte (prea mare) dintre concetateni au ramas inca in negare din pacate, o alta parte sunt in aceeasi faza cu mine. Anxietatea e legata de pericole, de necunoscut, de iminenta suferinta. Dar si faza asta va trece. Curand.

Ca multi oameni nu stau in casa sa aiba grija de ei si de cei din jur, am mai spus si in prima postare, nu ma surprinde. Simplul fapt ca ne nastem cu un creier de om nu ne garanteaza si ca vom putea sa il folosim la capacitati medii (sa gandim critic, sa evaluam contexte noi, sa selectam informatii si sa le prelucram cu sens). Creierul si gandirea trebuie antrenate si folosite constant, nu e suficient sa te uiti la tv ca sa poti gandi si actiona responsabil. Empatia si ea se modeleaza in decursul intregii vieti. Lipsa educatiei se simte si se vede mai clar decat oricand. Lipsa de educatie ne va costa scump. 
Dar momentan nu avem ce sa facem, altceva decat sa observam cu tristete, sa stam in casa si sa avem grija de echilibrul nostru fizic si psihic, ca sa fim exemplu de responsabilitate pentru copiii nostri macar.

Am mers cu masina zilele trecute si am ascultat radioul meu preferat, melodii de dragoste si speranta, pasiune inflacarata... ce senzatie de libertate, ce aer de adolescenta!... Reflectam la cat de multa forta are pasiunea in noi, cat de mult optimism primim din iubire... Daca n-as fi fost (semi)izolata, n-as fi remarcat nimic din toate astea, as fi ascultat probabil mecanic muzica, cu gandul la ce treburi mai am de facut.

Am cules niste narcise din gradina, sunt frumoase, le-am luat in casa si le-am pus intr-un pahar.. Le-am admirat o zi, doua. Abia apoi am inceput sa observ cat sunt de elaborate, cat de complex este felul in care se dezvolta si infloresc. Cu cat le privesc mai in detaliu, cu atat mai uimita sunt. Mai au si parfum, va dati seama... Daca n-as fi fost izolata, as fi trecut cu vederea toata aceasta complexitate si frumusete. Citesc si de la alti prieteni ca au devenit mult mai atenti, mult mai receptivi la ce e in jur.

Ne sunam mai des decat in zilele "bune", ne imbratisam virtual, facem glume mai multe. Trag speranta ca si iubim mai mult.

Urmeaza faza a treia: acceptarea. Dar mai dureaza putin pana acolo. Mai am (mai avem) inca de trait, observat, confruntat si suportat anxietatea.

Aveti grija de voi si stati in casa. Timpul e mereu de partea noastra 

Jurnal din vremuri de pandemie I

Ziua a patra de izolare, 17 martie

Am trecut si eu deja prin primele faze (firesti) in confruntarea cu o situatie noua, ingrijoratoare si cu potential de a ne schimba considerabil modul de viata cu care ne-am obisnuit de cand ne-am nascut...

E normal din punct de vedere psihologic sa folosim automat mecanisme de aparare in fata unei situatii pentru care nu suntem pregatiti. Suntem diferiti si mecanismele noastre de reactie in fata noului sau socului sunt si ele diferite. Negarea de exemplu, este un mecanism de aparare. ”Nu are cum sa fie asa grav, nu are cum sa fie la noi, nu mi se va intampla mie, ii afecteaza doar pe cei batrani sau imunocompromisi etc”. Toate acestea sunt mecanisme de protectie si implica negarea realitatii. Realitatea fiind ca nu stim mare lucru despre acest virus, dar stim deja din experienta altor state ca efectele sale sunt devastatoare pentru sistemele familiale, medicale, economice.

Alte mecanisme de aparare sunt cele proiective. Oamenii cauta o explicatie pentru ceea ce se intampla si o fabrica in mintea lor folosind strategii de tip paranoid sau depresiv proiectand-o apoi in afara: ori e o conspiratie, ori va fi sfarsitul lumii.

Tot la mecanisme de negare as include si inconstienta si iresponsabilitatea, desi, in cazul oamenilor cu un nivel de maturitate emotionala similar cu al unui copil de trei-cinci ani, e greu de spus ce este mecanism de protectie si ce e pur si simplu iresponsabilitate sau infantilism. Acum putem vedea cat de diferit se comporta in cazuri de forta majora oamenii care au o constiinta cat de cat dezvoltata si diferentiata de cei care sunt ramasi la stadiile de dezvoltare psihoemotionala echivalente copilariei mici. Acum, cat inca avem confortul de a ne gandi si la altceva decat la surpavietuire putem sa observam cat de importanta este educatia psiho-emotionala a omenirii...

Mai observ ce greu este in aceste vremuri tensionate sa nu ii judecam pe cei care au alegeri diferite de ale noastre (bine, ii judecam si in vremuri mai bune), dar acum este mult mai evident. Din nou, cred ca o buna cunoastere a psihologiei umane, a psihologiei sociale si un nivel mai elaborat de diferentiere a constientei si a empatiei ne-ar putea ajuta sa fim mai blanzi cu cei diferiti. Mai blanzi in judecati vreau sa zic. Dar cred ca pentru oamenii needucati si inconstient care ii pun pe ceilalti in pericol prin inconstienta si neglijenta lor, sistemele autoritare de control au solutii mai bune decat blablaurile psihologice, filozofice si asa-zis democratice.

E inca un moment in care constat ca in cazul oamenilor generic numiti needucati (dar eu le-as spune imaturi si iresponsabili) vorba buna si metodele democratice nu dau cele mai bune rezultate in situatii de criza. De ce? Pentru ca oamenii imaturi si iresponsabili nu dispun din pacate de mecanisme psihologice (inclusiv gandire critica si utilizarea ratiunii adaptata la diferite contexte) astfel ca nu pot intelege cu propriile minti situatii noi si nu dispun de mecanisme personale complexe pentru a lua deciziile responsabile care ar putea avantaja intreaga comunitate.

Nu stiu daca ajuta sa fie blamati. Nu imi dau seama daca acestia, adulti fiind, mai au cea mai mica pornire, dorinta sau capabilitate de a-si deschide mintile. Psihologia spune ca, de multe ori, datorita adversitatilor din copilarie, mecanismele de aparare aresteaza efectiv dezvoltarea psiho-emotionala a acestor persoane. Devenite adulte ce le putem cere? Nu zic sa-i scuzam, zic sa ne folosim timpul liber castigat temporar pentru a analiza sistemul in care traim si a vedea cum am putea inventa unul care sa produca mai putini viitori adulti traumatizati in copilarie si abrutizati. Pentru ca sunt inca tanara si destul de idealista, eu cred ca ar fi posibil treptat sa crestem copii mai sanatosi din punct de vedere emotional si mai pregatiti pentru viata in comunitate.

Cum? 

Am spus-o de multe ori: devenind noi parinti sanatosi emotional si responsabili pentru binele mai mare al nostru si al celor din jur. Psihoterapia si dezvoltarea personala sunt de baza in acest sens.

Sanatatea emotionala a unui individ e cruciala atat in vremuri bune cat mai ales in vremuri de criza.

Neurostiintele confirma ceea ce psihanalistii au intuit de peste 100 de ani: viata emotionala inconstienta ne guverneaza viata. In vremuri de criza cu atat mai mult. De aceea toate indemnurile rationale (stati calmi, faceti asa, dregeti asa) nu au efectele scontate. Pentru ca oamenii actioneaza sau reactioneaza sub impulsul unor emotii, de care de cele mai multe ori nu sunt constienti.

Ce putem face pe timp de auto-izolare cat criza nu a trecut granitele tarii, orasului, casei, familiei noastre? Tot ce ne face sa ne simtim bine, orice ar fi asta pentru fiecare din noi.

Eu mi-am propus sa scriu acest jurnal, in care voi lasa sa curga gandurile si sentimentele. Imi face bine sa scriu, simt ca ma exprim, ca ma manifest, ca exist. Este una dintre marile mele placeri, dar din cauza lipsei de timp nu o faceam prea des.

Va invit sa faceti cat mai mult din ceea ce va place in aceste zile (de acolo de unde sunteti izolati, desigur, spre binele comun). Daca va ajuta sa scrieti, scrieti si impartasiti cu ceilalti o parte din universul vostru interior. Scrieti jurnale, scrieti povesti, scrieti ce va apasa, ce ganditi. Daca aveti alte pasiuni, dati-le curs si impartasiti-le cu ceilalti (online daca aveti internet – eu momentan nu am, dar sunt optimista ca serviciul isi va reveni si ca voi putea posta pe blog ce am scris).

Acum ca am terminat cu introducerea, imi incep propriu zis jurnalul.

Am fost in negare, asa ca ii pot intelege pe cei care au fost sau inca sunt si ei acolo. Am crezut ca virusul ii afecteaza doar pe cei in varsta. Am crezut ca presa italiana si internationala exagereaza (asta poate e si vina presei ca striga de atat de multe ori ”lupul”...). Nu mi-am facut provizii. Am luat masuri minime de izolare (practic nu am schimbat mare lucru, doar nu am mai folosit transportul in comun de marti 10 martie – dar il folosisem din plin pana atunci).

De miercuri pana vineri a inceput sa creasca in interiorul meu ideea ca e posibil sa fie adevarat ce se scrie, ca e posibil sa se intample si la noi ca in Italia, dar tot nu-mi venea sa cred. Am decis sa mai cumpar cate o cutie de nurofen in plus, cateva de antinevralgic pentru ca sufar de migrene, sa am in casa in caz de ceva.

Nu mi-am facut provizii. Vineri 13 martie am realizat ca e cazul sa intru in autoizolare preventiv. Dar nu aveam provizii. Am cumparat cate ceva, nu mare lucru pentru ca deja oamenii incepeau sa ia distanta si eu incepeam sa fiu mai constienta ca nu e de glumit. Vineri a fost ultima zi in care am iesit din casa.

Tot vineri am luat legatura cu persoane pe care le cunosc bine din nordul Italiei. Si cu informatii de la fata locului garantate, am lasat mecanismele de aparare (negarea) in urma si am inceput sa ma pregatesc psihologic pentru ceea ce imi imaginez ca se va intampla: izolare pe termen lung, schimbari semnificative in rutina zilnica... si vom vedea ce se va mai adauga pe lista.

Ce fac zilele astea mai mult decat imi permitea timpul sa fac pana acum? Ma bucur de ce am (ma bucuram si inainte, dar mai pe modul repede inainte). Acum ma bucur mai lent, de fiecare aspect pozitiv al vietii mele pe care il consider un dar, pentru care ma consider norocoasa. 

Ma amuz, cred ca umorul este o adevarata mina de aur pentru starea de bine fizic si psihic. Cand nu am cu cine sa glumesc, fac glume in capul meu. Practic orice situatie poate fi pusa intr-o nota amuzanta cu umor. Vedem asta foarte clar in abundenta de glume legate de criza actuala. Unii le considera mecanisme de negare. Poate. Dar eu cred ca umorul, atata timp cat nu e sarcastic, e foarte terapeutic si nu are ce sa strice.

Umorul este si a fost mereu prietenul meu cel mai bun, cu umor dezamorsez orice tensiune, orice cearta si pe mine la randul meu, o gluma potrivita ma poate scoate instantaneu din cele mai dubioase fundaturi si aparari psihologice. Daca aveti cum, folositi-l, rafinati-l, va fi mereu o calitate de pret, in orice situatie.

E si o vorba in psihologie, ca cine nu poate face misto (mai ales de el insusi) are o problema grava. Ma rog, nu e verificata stiintific si eu am parafrazat-o putin, dar, sa o spun mai intelectual: capacitatea de a face glume, inclusiv autoadresate (nu in sensul depreciativ, ci in sensul de a nu se lua asa de in serios) poate fi considerata o masura a sanatatii psihoemotionale.

Puteti face o verificare empirica: ganditi-va la oamenii pe care ii cunoasteti si care nu au umor...

Revin. Ce mai fac in zilele astea, pe care le consider inca bune? Ma observ inca si mai mult decat o faceam inainte (introspectia e instrumentul nostru preferat, al psihanalistilor). Am ocazia sa lucrez si mai mult cu mine, inclusiv in terapia mea (sunt recunoscatoare ca o pot continua online).

Pentru oricine e obisnuit cu introspectia, cu siguranta perioada asta va scoate in evidenta aspectele vietii care conteaza cel mai mult pentru fiecare din noi precum si pe cele pe care le-am neglijat pana acum cu motivul sau pretextul ca suntem ocupati, sau ca va fi timp alta data.

Eu ma gandesc la relatiile mele. Cele vii si cele moarte. Cele cu viii si cele cu mortii. Cat de mult au contat pentru mine, cum m-au modelat. Ma intreb daca oare am inteles ce inseamna prietenia cu adevarat? Daca am inteles iubirea? Daca as putea sa invat ceva in plus din perioada asta de izolare si de criza despre mine, ca prietena, ca mama, ca fiica, ca iubita etc? Normal ca as putea. Interesant de vazut ce voi afla, ce voi vrea, ce voi putea sa recunosc in mine.

Cum ne vor afecta fizic separarile? Lipsa de atingere pentru cei care sunt izolati singuri... lipsa de comunicare pentru cei aflati in conflict... lipsa de intimitate pentru cei care vor sta zi si noapte in spatii mici, impreuna. Cum vor fi afectati copiii de lipsa de socializare cu semenii? Ma gandesc ca ne asteapta perioade lungi de izolare. Cum le vom putea exploata la maxim avantajele? Ne vom umaniza si vom cerne doar ceea ce e esential si eminamente uman sau ne vom abrutiza si vom trai mai mult la un nivel instinctual, primar?

Sunt intrebari filozofice. Nu exista raspunsuri standard, totul va depinde de procesele si resursele interioare ale fiecaruia, cred eu. Dar intrebarile sunt utile pentru ca pot porni procese de transformare interioara.

Voi ce intrebari filozofice va puneti?

Foto https://www.pymnts.com/