Jurnal in vremuri de pandemie II

22 martie, ziua a opta de auto-izolare

Bilant: 433 cazuri noi de imbolnaviri; 2 decedati

Am scris data trecuta despre negare, primul mecanism care ne apara in fata schimbarilor dramatice pentru care nu suntem pregatiti.

Eu am trecut de negare si acum sunt in faza a doua a procesului: anxietatea. O parte (prea mare) dintre concetateni au ramas inca in negare din pacate, o alta parte sunt in aceeasi faza cu mine. Anxietatea e legata de pericole, de necunoscut, de iminenta suferinta. Dar si faza asta va trece. Curand.

Ca multi oameni nu stau in casa sa aiba grija de ei si de cei din jur, am mai spus si in prima postare, nu ma surprinde. Simplul fapt ca ne nastem cu un creier de om nu ne garanteaza si ca vom putea sa il folosim la capacitati medii (sa gandim critic, sa evaluam contexte noi, sa selectam informatii si sa le prelucram cu sens). Creierul si gandirea trebuie antrenate si folosite constant, nu e suficient sa te uiti la tv ca sa poti gandi si actiona responsabil. Empatia si ea se modeleaza in decursul intregii vieti. Lipsa educatiei se simte si se vede mai clar decat oricand. Lipsa de educatie ne va costa scump. 
Dar momentan nu avem ce sa facem, altceva decat sa observam cu tristete, sa stam in casa si sa avem grija de echilibrul nostru fizic si psihic, ca sa fim exemplu de responsabilitate pentru copiii nostri macar.

Am mers cu masina zilele trecute si am ascultat radioul meu preferat, melodii de dragoste si speranta, pasiune inflacarata... ce senzatie de libertate, ce aer de adolescenta!... Reflectam la cat de multa forta are pasiunea in noi, cat de mult optimism primim din iubire... Daca n-as fi fost (semi)izolata, n-as fi remarcat nimic din toate astea, as fi ascultat probabil mecanic muzica, cu gandul la ce treburi mai am de facut.

Am cules niste narcise din gradina, sunt frumoase, le-am luat in casa si le-am pus intr-un pahar.. Le-am admirat o zi, doua. Abia apoi am inceput sa observ cat sunt de elaborate, cat de complex este felul in care se dezvolta si infloresc. Cu cat le privesc mai in detaliu, cu atat mai uimita sunt. Mai au si parfum, va dati seama... Daca n-as fi fost izolata, as fi trecut cu vederea toata aceasta complexitate si frumusete. Citesc si de la alti prieteni ca au devenit mult mai atenti, mult mai receptivi la ce e in jur.

Ne sunam mai des decat in zilele "bune", ne imbratisam virtual, facem glume mai multe. Trag speranta ca si iubim mai mult.

Urmeaza faza a treia: acceptarea. Dar mai dureaza putin pana acolo. Mai am (mai avem) inca de trait, observat, confruntat si suportat anxietatea.

Aveti grija de voi si stati in casa. Timpul e mereu de partea noastra