Ziua a patra de
izolare, 17 martie
Am trecut si eu
deja prin primele faze (firesti) in confruntarea cu o situatie noua,
ingrijoratoare si cu potential de a ne schimba considerabil modul de viata cu
care ne-am obisnuit de cand ne-am nascut...
E normal din
punct de vedere psihologic sa folosim automat mecanisme de aparare in fata unei
situatii pentru care nu suntem pregatiti. Suntem diferiti si mecanismele
noastre de reactie in fata noului sau socului sunt si ele diferite. Negarea de
exemplu, este un mecanism de aparare. ”Nu are cum sa fie asa grav, nu are cum
sa fie la noi, nu mi se va intampla mie, ii afecteaza doar pe cei batrani sau
imunocompromisi etc”. Toate acestea sunt mecanisme de protectie si implica
negarea realitatii. Realitatea fiind ca nu stim mare lucru despre acest virus,
dar stim deja din experienta altor state ca efectele sale sunt devastatoare
pentru sistemele familiale, medicale, economice.
Alte mecanisme de
aparare sunt cele proiective. Oamenii cauta o explicatie pentru ceea ce se
intampla si o fabrica in mintea lor folosind strategii de tip paranoid sau
depresiv proiectand-o apoi in afara: ori e o conspiratie, ori va fi sfarsitul
lumii.
Tot la mecanisme
de negare as include si inconstienta si iresponsabilitatea, desi, in cazul
oamenilor cu un nivel de maturitate emotionala similar cu al unui copil de trei-cinci
ani, e greu de spus ce este mecanism de protectie si ce e pur si simplu
iresponsabilitate sau infantilism. Acum putem vedea cat de diferit se comporta
in cazuri de forta majora oamenii care au o constiinta cat de cat dezvoltata si
diferentiata de cei care sunt ramasi la stadiile de dezvoltare psihoemotionala
echivalente copilariei mici. Acum, cat inca avem confortul de a ne gandi si la
altceva decat la surpavietuire putem sa observam cat de importanta este
educatia psiho-emotionala a omenirii...
Mai observ ce
greu este in aceste vremuri tensionate sa nu ii judecam pe cei care au alegeri
diferite de ale noastre (bine, ii judecam si in vremuri mai bune), dar acum
este mult mai evident. Din nou, cred ca o buna cunoastere a psihologiei umane,
a psihologiei sociale si un nivel mai elaborat de diferentiere a constientei si
a empatiei ne-ar putea ajuta sa fim mai blanzi cu cei diferiti. Mai blanzi in
judecati vreau sa zic. Dar cred ca pentru oamenii needucati si inconstient care
ii pun pe ceilalti in pericol prin inconstienta si neglijenta lor, sistemele
autoritare de control au solutii mai bune decat blablaurile psihologice,
filozofice si asa-zis democratice.
E inca un moment
in care constat ca in cazul oamenilor generic numiti needucati (dar eu le-as spune
imaturi si iresponsabili) vorba buna si metodele democratice nu dau cele mai
bune rezultate in situatii de criza. De ce? Pentru ca oamenii imaturi si
iresponsabili nu dispun din pacate de mecanisme psihologice (inclusiv gandire
critica si utilizarea ratiunii adaptata la diferite contexte) astfel ca nu pot
intelege cu propriile minti situatii noi si nu dispun de mecanisme personale
complexe pentru a lua deciziile responsabile care ar putea avantaja intreaga
comunitate.
Nu stiu daca
ajuta sa fie blamati. Nu imi dau seama daca acestia, adulti fiind, mai au cea
mai mica pornire, dorinta sau capabilitate de a-si deschide mintile. Psihologia
spune ca, de multe ori, datorita adversitatilor din copilarie, mecanismele de
aparare aresteaza efectiv dezvoltarea psiho-emotionala a acestor persoane.
Devenite adulte ce le putem cere? Nu zic sa-i scuzam, zic sa ne folosim timpul
liber castigat temporar pentru a analiza sistemul in care traim si a vedea cum
am putea inventa unul care sa produca mai putini viitori adulti traumatizati in
copilarie si abrutizati. Pentru ca sunt inca tanara si destul de idealista, eu
cred ca ar fi posibil treptat sa crestem copii mai sanatosi din punct de vedere
emotional si mai pregatiti pentru viata in comunitate.
Cum?
Am spus-o de multe
ori: devenind noi parinti sanatosi emotional si responsabili pentru binele mai
mare al nostru si al celor din jur. Psihoterapia si dezvoltarea personala sunt
de baza in acest sens.
Sanatatea
emotionala a unui individ e cruciala atat in vremuri bune cat mai ales in
vremuri de criza.
Neurostiintele
confirma ceea ce psihanalistii au intuit de peste 100 de ani: viata emotionala
inconstienta ne guverneaza viata. In vremuri de criza cu atat mai mult. De aceea
toate indemnurile rationale (stati calmi, faceti asa, dregeti asa) nu au
efectele scontate. Pentru ca oamenii actioneaza sau reactioneaza sub impulsul
unor emotii, de care de cele mai multe ori nu sunt constienti.
Ce putem face pe timp de auto-izolare cat
criza nu a trecut granitele tarii, orasului, casei, familiei noastre? Tot ce ne
face sa ne simtim bine, orice ar fi asta pentru fiecare din noi.
Eu mi-am propus
sa scriu acest jurnal, in care voi lasa sa curga gandurile si sentimentele. Imi
face bine sa scriu, simt ca ma exprim, ca ma manifest, ca exist. Este una
dintre marile mele placeri, dar din cauza lipsei de timp nu o faceam prea des.
Va invit sa
faceti cat mai mult din ceea ce va place in aceste zile (de acolo de unde sunteti izolati, desigur, spre binele comun). Daca va ajuta sa
scrieti, scrieti si impartasiti cu ceilalti o parte din universul vostru
interior. Scrieti jurnale, scrieti povesti, scrieti ce va apasa, ce ganditi.
Daca aveti alte pasiuni, dati-le curs si impartasiti-le cu ceilalti (online
daca aveti internet – eu momentan nu am, dar sunt optimista ca serviciul isi va
reveni si ca voi putea posta pe blog ce am scris).
Acum ca am
terminat cu introducerea, imi incep propriu zis jurnalul.
Am fost in
negare, asa ca ii pot intelege pe cei care au fost sau inca sunt si ei acolo.
Am crezut ca virusul ii afecteaza doar pe cei in varsta. Am crezut ca presa
italiana si internationala exagereaza (asta poate e si vina presei ca striga de
atat de multe ori ”lupul”...). Nu mi-am facut provizii. Am luat masuri minime
de izolare (practic nu am schimbat mare lucru, doar nu am mai folosit
transportul in comun de marti 10 martie – dar il folosisem din plin pana
atunci).
De miercuri pana
vineri a inceput sa creasca in interiorul meu ideea ca e posibil sa fie
adevarat ce se scrie, ca e posibil sa se intample si la noi ca in Italia, dar
tot nu-mi venea sa cred. Am decis sa mai cumpar cate o cutie de nurofen in
plus, cateva de antinevralgic pentru ca sufar de migrene, sa am in casa in caz
de ceva.
Nu mi-am facut
provizii. Vineri 13 martie am realizat ca e cazul sa intru in autoizolare
preventiv. Dar nu aveam provizii. Am cumparat cate ceva, nu mare lucru pentru
ca deja oamenii incepeau sa ia distanta si eu incepeam sa fiu mai constienta ca
nu e de glumit. Vineri a fost ultima zi in care am iesit din casa.
Tot vineri am
luat legatura cu persoane pe care le cunosc bine din nordul Italiei. Si cu
informatii de la fata locului garantate, am lasat mecanismele de aparare
(negarea) in urma si am inceput sa ma pregatesc psihologic pentru ceea ce imi
imaginez ca se va intampla: izolare pe termen lung, schimbari semnificative in
rutina zilnica... si vom vedea ce se va mai adauga pe lista.
Ce fac zilele
astea mai mult decat imi permitea timpul sa fac pana acum? Ma bucur de ce am
(ma bucuram si inainte, dar mai pe modul repede inainte). Acum ma bucur mai
lent, de fiecare aspect pozitiv al vietii mele pe care il consider un dar, pentru care
ma consider norocoasa.
Ma amuz, cred ca umorul este o adevarata mina de aur
pentru starea de bine fizic si psihic. Cand nu am cu cine sa glumesc, fac glume
in capul meu. Practic orice situatie poate fi pusa intr-o nota amuzanta cu
umor. Vedem asta foarte clar in abundenta de glume legate de criza actuala.
Unii le considera mecanisme de negare. Poate. Dar eu cred ca umorul, atata timp
cat nu e sarcastic, e foarte terapeutic si nu are ce sa strice.
Umorul este si a
fost mereu prietenul meu cel mai bun, cu umor dezamorsez orice tensiune, orice
cearta si pe mine la randul meu, o gluma potrivita ma poate scoate instantaneu
din cele mai dubioase fundaturi si aparari psihologice. Daca aveti cum,
folositi-l, rafinati-l, va fi mereu o calitate de pret, in orice situatie.
E si o vorba in
psihologie, ca cine nu poate face misto (mai ales de el insusi) are o problema
grava. Ma rog, nu e verificata stiintific si eu am parafrazat-o putin, dar, sa
o spun mai intelectual: capacitatea de a face glume, inclusiv autoadresate (nu
in sensul depreciativ, ci in sensul de a nu se lua asa de in serios) poate fi
considerata o masura a sanatatii psihoemotionale.
Puteti face o verificare
empirica: ganditi-va la oamenii pe care ii cunoasteti si care nu au umor...
Revin. Ce mai fac
in zilele astea, pe care le consider inca bune? Ma observ inca si mai mult
decat o faceam inainte (introspectia e instrumentul nostru preferat, al psihanalistilor).
Am ocazia sa lucrez si mai mult cu mine, inclusiv in terapia mea (sunt
recunoscatoare ca o pot continua online).
Pentru oricine e
obisnuit cu introspectia, cu siguranta perioada asta va scoate in evidenta
aspectele vietii care conteaza cel mai mult pentru fiecare din noi precum si pe cele pe care le-am
neglijat pana acum cu motivul sau pretextul ca suntem ocupati, sau ca va fi
timp alta data.
Eu ma gandesc la
relatiile mele. Cele vii si cele moarte. Cele cu viii si cele cu mortii. Cat de
mult au contat pentru mine, cum m-au modelat. Ma intreb daca oare am inteles
ce inseamna prietenia cu adevarat? Daca am inteles iubirea? Daca as putea sa
invat ceva in plus din perioada asta de izolare si de criza despre mine, ca prietena, ca
mama, ca fiica, ca iubita etc? Normal ca as putea. Interesant de vazut ce voi
afla, ce voi vrea, ce voi putea sa recunosc in mine.
Cum ne vor afecta
fizic separarile? Lipsa de atingere pentru cei care sunt izolati singuri...
lipsa de comunicare pentru cei aflati in conflict... lipsa de intimitate pentru
cei care vor sta zi si noapte in spatii mici, impreuna. Cum vor fi afectati
copiii de lipsa de socializare cu semenii? Ma gandesc ca ne asteapta perioade
lungi de izolare. Cum le vom putea exploata la maxim avantajele? Ne vom umaniza
si vom cerne doar ceea ce e esential si eminamente uman sau ne vom abrutiza si
vom trai mai mult la un nivel instinctual, primar?
Sunt intrebari
filozofice. Nu exista raspunsuri standard, totul va depinde de procesele si
resursele interioare ale fiecaruia, cred eu. Dar intrebarile sunt utile pentru
ca pot porni procese de transformare interioara.
Voi ce intrebari
filozofice va puneti?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu