luni, 30 martie 2020

Jurnal in vremuri de pandemie III


Ziua a17a de izolare

1952 cazuri de persoane infectate; persoane decedate: 50

Faza a treia: acceptarea

Gata, e clar, situatia cazurilor urmeaza aceeasi panta ca in Italia, cel mai probabil vor veni saptamani grele si la noi, cu haos si spitale depasite de situatie. Singurul lucru bun pe care il pot face acum e sa stau acasa si sa nu adaug emotii destabilizatoare in mediu.

Am acceptat ca pandemia exista si ca va face ravagii printre bolnavi care vor avea ghinionul sa aiba nevoie de spitalizare, printre medici si prin sistemul economic. Aleg sa ma ocup doar de ceea ce ma priveste direct, de ceea ce este intr-o masura rezonabila sub controlul meu Si aici includ mai ales starea mea emotionala. Aleg sa ma ocup de mintea mea ca sa fie linistita: meditez, evit continutul media toxic (stiri false, articole alarmiste, pareri subiective nefundamentate stiintific si nici de bunul simt primar), evit persoanele care m-ar putea destabiliza cu starile lor emotionale necontinute, mananc sanatos, incerc sa fac miscare, socializez cum pot si lucrez de acasa.

Ma simt pregatita sa raman in izolare mai mult timp decat estimasem initial, ba chiar constat ca a inceput sa imi placa. De ce? Pentru ca sunt mult mai linistita, nu mai trebuie sa alerg dintr-un loc in altul, nu mai am programul incarcat, traiesc intr-un mediu sigur si placut, nu mai am o lista de rezolvat care nu se termina (au ramas foarte putine sarcini nerezolvate dintre cele care trenau cu lunile), dorm bine in sfarsit dupa ani de zile, ba chiar parca as dormi si la pranz, daca nu as avea de lucru. Viata mea cel putin se desfasoara acum intr-un ritm care e mult mai potrivit pentru mine. Nu mai sunt prinsa ca o rotita intr-un mecanism care se invarte prea repede si din care nu poate scapa. Traiesc de-a binelea in ritmul meu natural. Chiar simt cum ma recuperez fizic si psihic dupa, probabil zece spre douazeci de ani de suprasolicitare. 
Nu ma bucur ca a trebuit sa se dea ordonante militare din motive dramatice pentru toata lumea ca sa ajung sa traiesc intr-un ritm natural mie... dar incerc sa profit din plin de avantajele acestei situatii.

In continuare observ mult mai multe detalii decat intainte. In plus, am timp cu adevarat sa ma ocup de mine minte-trup-sufet. 

Si inainte observam lumea, acum cu atat mai mult. Aud spunandu-se ca pandemia va scoate ce e mai bun din oameni.. Nu stiu ce sa zic, nu sunt atat de optimista, dar mi-as dori sa ma insel. Ceea ce vad eu e ca pandemia scoate din oameni ceea ce e deja in ei: dintr-unii ceea ce e bun, din altii... invers.

Vecinii mei se cearta si se jignesc pe grupul de whatsapp al asociatiei, zilele trecute am vazut de pe fereastra cum un vecin intors acasa cu suv-ul autohton a blocat masina curierului (care tocmai venise de 5 minute) si care urma oricum sa plece rapid... vad oameni care nu respecta restrictiile si reprezentanti ai autoritatilor care nu ii sanctioneaza, aud de medici care dezerteaza si de autoritati carora nu le pasa de medici (sau de orice altceva in afara de interesul propriu) si continua sa risipeasca banii publici pentru spagi electorale si nu numai... Cel putin pana acum nu am vazut sau auzit de schimbari semnificative in psihologia romanilor. Cei care faceau fapte bune si inainte de pandemie, continua sa le faca si acum, intr-un ritm mai sustinut. 

Din cate imi dau eu seama, salturile in constiinta se produc in urma unor eforturi sustinute. Trebuie sa vrei sa evoluezi, altfel nu se intampla nicio schimbare.

Ce am mai observat cititind presa internationala e ca oamenii sunt cam la fel peste tot. Ignoranti si rauvoitori peste tot, oameni carora le pasa de ceilalti peste tot. Proportiile s-ar putea sa varieze, dar, asa din adapostul casei mele, parca sunt mai optimista. Parca nu stam atat de rau (bine, de peste doua saptamani nu am avut interactiuni cu semenii, doar cu cei selectati voluntar de mine si cu care am avut experiente foarte bune)exista si la noi suficiente motive sa cred ca "andra tutto bene".

Panica, teama de boala, de moarte, de saracie,  ne fac sa fim irationali. Neurobiologia ultimelor doua decenii a dovedit stiintific faptul ca sub stres intens sistemul rational (asociat generic cu emisfera stanga) nu face fata si procesele emotionale irationale (asociate generic cu emisfera dreapta) incep sa domine toate procese psihice. Poate din cauza asta vedem atat de multe reactii bizare la oamenii care inainte pareau stapani pe situatii, rationali, profesionisti. Probabil sunt(em) toti speriati. 

Acum avem ocazia sa ne evaluam rezilienta, flexibilitatea, capacitatea de adaptare, atasamentele fata de anumite persoane, valori sau stiluri de viata. Aceasta criza ne forteaza sa fim flexibili, sa fim creativi si sa ne conectam cu noi insine. Si in mod cert ne va pune la incercare capacitatea de a functiona ca grup, ca societate. Cand vom putea sa revenim la munca, vom avea nevoie de sprijin. Sa sprijinim si sa fim sprijiniti pentru a putea sa trecem peste efectele economice care se vor simti mult dupa ce virusul nu va mai fi o amenintare. 

duminică, 22 martie 2020

Jurnal in vremuri de pandemie II

22 martie, ziua a opta de auto-izolare

Bilant: 433 cazuri noi de imbolnaviri; 2 decedati

Am scris data trecuta despre negare, primul mecanism care ne apara in fata schimbarilor dramatice pentru care nu suntem pregatiti.

Eu am trecut de negare si acum sunt in faza a doua a procesului: anxietatea. O parte (prea mare) dintre concetateni au ramas inca in negare din pacate, o alta parte sunt in aceeasi faza cu mine. Anxietatea e legata de pericole, de necunoscut, de iminenta suferinta. Dar si faza asta va trece. Curand.

Ca multi oameni nu stau in casa sa aiba grija de ei si de cei din jur, am mai spus si in prima postare, nu ma surprinde. Simplul fapt ca ne nastem cu un creier de om nu ne garanteaza si ca vom putea sa il folosim la capacitati medii (sa gandim critic, sa evaluam contexte noi, sa selectam informatii si sa le prelucram cu sens). Creierul si gandirea trebuie antrenate si folosite constant, nu e suficient sa te uiti la tv ca sa poti gandi si actiona responsabil. Empatia si ea se modeleaza in decursul intregii vieti. Lipsa educatiei se simte si se vede mai clar decat oricand. Lipsa de educatie ne va costa scump. 
Dar momentan nu avem ce sa facem, altceva decat sa observam cu tristete, sa stam in casa si sa avem grija de echilibrul nostru fizic si psihic, ca sa fim exemplu de responsabilitate pentru copiii nostri macar.

Am mers cu masina zilele trecute si am ascultat radioul meu preferat, melodii de dragoste si speranta, pasiune inflacarata... ce senzatie de libertate, ce aer de adolescenta!... Reflectam la cat de multa forta are pasiunea in noi, cat de mult optimism primim din iubire... Daca n-as fi fost (semi)izolata, n-as fi remarcat nimic din toate astea, as fi ascultat probabil mecanic muzica, cu gandul la ce treburi mai am de facut.

Am cules niste narcise din gradina, sunt frumoase, le-am luat in casa si le-am pus intr-un pahar.. Le-am admirat o zi, doua. Abia apoi am inceput sa observ cat sunt de elaborate, cat de complex este felul in care se dezvolta si infloresc. Cu cat le privesc mai in detaliu, cu atat mai uimita sunt. Mai au si parfum, va dati seama... Daca n-as fi fost izolata, as fi trecut cu vederea toata aceasta complexitate si frumusete. Citesc si de la alti prieteni ca au devenit mult mai atenti, mult mai receptivi la ce e in jur.

Ne sunam mai des decat in zilele "bune", ne imbratisam virtual, facem glume mai multe. Trag speranta ca si iubim mai mult.

Urmeaza faza a treia: acceptarea. Dar mai dureaza putin pana acolo. Mai am (mai avem) inca de trait, observat, confruntat si suportat anxietatea.

Aveti grija de voi si stati in casa. Timpul e mereu de partea noastra 

marți, 17 martie 2020

Jurnal din vremuri de pandemie I


Ziua a patra de izolare, 17 martie

Am trecut si eu deja prin primele faze (firesti) in confruntarea cu o situatie noua, ingrijoratoare si cu potential de a ne schimba considerabil modul de viata cu care ne-am obisnuit de cand ne-am nascut...
E normal din punct de vedere psihologic sa folosim automat mecanisme de aparare in fata unei situatii pentru care nu suntem pregatiti. Suntem diferiti si mecanismele noastre de reactie in fata noului sau socului sunt si ele diferite. Negarea de exemplu, este un mecanism de aparare. ”Nu are cum sa fie asa grav, nu are cum sa fie la noi, nu mi se va intampla mie, ii afecteaza doar pe cei batrani sau imunocompromisi etc”. Toate acestea sunt mecanisme de protectie si implica negarea realitatii. Realitatea fiind ca nu stim mare lucru despre acest virus, dar stim deja din experienta altor state ca efectele sale sunt devastatoare pentru sistemele familiale, medicale, economice.

Alte mecanisme de aparare sunt cele proiective. Oamenii cauta o explicatie pentru ceea ce se intampla si o fabrica in mintea lor folosind strategii de tip paranoid sau depresiv proiectand-o apoi in afara: ori e o conspiratie, ori va fi sfarsitul lumii.
Tot la mecanisme de negare as include si inconstienta si iresponsabilitatea, desi, in cazul oamenilor cu un nivel de maturitate emotionala similar cu al unui copil de trei-cinci ani, e greu de spus ce este mecanism de protectie si ce e pur si simplu iresponsabilitate sau infantilism. Acum putem vedea cat de diferit se comporta in cazuri de forta majora oamenii care au o constiinta cat de cat dezvoltata si diferentiata de cei care sunt ramasi la stadiile de dezvoltare psihoemotionala echivalente copilariei mici. Acum, cat inca avem confortul de a ne gandi si la altceva decat la surpavietuire putem sa observam cat de importanta este educatia psiho-emotionala a omenirii...

Mai observ ce greu este in aceste vremuri tensionate sa nu ii judecam pe cei care au alegeri diferite de ale noastre (bine, ii judecam si in vremuri mai bune), dar acum este mult mai evident. Din nou, cred ca o buna cunoastere a psihologiei umane, a psihologiei sociale si un nivel mai elaborat de diferentiere a constientei si a empatiei ne-ar putea ajuta sa fim mai blanzi cu cei diferiti. Mai blanzi in judecati vreau sa zic. Dar cred ca pentru oamenii needucati si inconstient care ii pun pe ceilalti in pericol prin inconstienta si neglijenta lor, sistemele autoritare de control au solutii mai bune decat blablaurile psihologice, filozofice si asa-zis democratice.

E inca un moment in care constat ca in cazul oamenilor generic numiti needucati (dar eu le-as spune imaturi si iresponsabili) vorba buna si metodele democratice nu dau cele mai bune rezultate in situatii de criza. De ce? Pentru ca oamenii imaturi si iresponsabili nu dispun din pacate de mecanisme psihologice (inclusiv gandire critica si utilizarea ratiunii adaptata la diferite contexte) astfel ca nu pot intelege cu propriile minti situatii noi si nu dispun de mecanisme personale complexe pentru a lua deciziile responsabile care ar putea avantaja intreaga comunitate.
Nu stiu daca ajuta sa fie blamati. Nu imi dau seama daca acestia, adulti fiind, mai au cea mai mica pornire, dorinta sau capabilitate de a-si deschide mintile. Psihologia spune ca, de multe ori, datorita adversitatilor din copilarie, mecanismele de aparare aresteaza efectiv dezvoltarea psiho-emotionala a acestor persoane. Devenite adulte ce le putem cere? Nu zic sa-i scuzam, zic sa ne folosim timpul liber castigat temporar pentru a analiza sistemul in care traim si a vedea cum am putea inventa unul care sa produca mai putini viitori adulti traumatizati in copilarie si abrutizati. Pentru ca sunt inca tanara si destul de idealista, eu cred ca ar fi posibil treptat sa crestem copii mai sanatosi din punct de vedere emotional si mai pregatiti pentru viata in comunitate.
Cum? 
Am spus-o de multe ori: devenind noi parinti sanatosi emotional si responsabili pentru binele mai mare al nostru si al celor din jur. Psihoterapia si dezvoltarea personala sunt de baza in acest sens.
Sanatatea emotionala a unui individ e cruciala atat in vremuri bune cat mai ales in vremuri de criza.
Neurostiintele confirma ceea ce psihanalistii au intuit de peste 100 de ani: viata emotionala inconstienta ne guverneaza viata. In vremuri de criza cu atat mai mult. De aceea toate indemnurile rationale (stati calmi, faceti asa, dregeti asa) nu au efectele scontate. Pentru ca oamenii actioneaza sau reactioneaza sub impulsul unor emotii, de care de cele mai multe ori nu sunt constienti.

Ce putem face pe timp de auto-izolare cat criza nu a trecut granitele tarii, orasului, casei, familiei noastre? Tot ce ne face sa ne simtim bine, orice ar fi asta pentru fiecare din noi.
Eu mi-am propus sa scriu acest jurnal, in care voi lasa sa curga gandurile si sentimentele. Imi face bine sa scriu, simt ca ma exprim, ca ma manifest, ca exist. Este una dintre marile mele placeri, dar din cauza lipsei de timp nu o faceam prea des.

Va invit sa faceti cat mai mult din ceea ce va place in aceste zile (de acolo de unde sunteti izolati, desigur, spre binele comun). Daca va ajuta sa scrieti, scrieti si impartasiti cu ceilalti o parte din universul vostru interior. Scrieti jurnale, scrieti povesti, scrieti ce va apasa, ce ganditi. Daca aveti alte pasiuni, dati-le curs si impartasiti-le cu ceilalti (online daca aveti internet – eu momentan nu am, dar sunt optimista ca serviciul isi va reveni si ca voi putea posta pe blog ce am scris).

Acum ca am terminat cu introducerea, imi incep propriu zis jurnalul.

Am fost in negare, asa ca ii pot intelege pe cei care au fost sau inca sunt si ei acolo. Am crezut ca virusul ii afecteaza doar pe cei in varsta. Am crezut ca presa italiana si internationala exagereaza (asta poate e si vina presei ca striga de atat de multe ori ”lupul”...). Nu mi-am facut provizii. Am luat masuri minime de izolare (practic nu am schimbat mare lucru, doar nu am mai folosit transportul in comun de marti 10 martie – dar il folosisem din plin pana atunci).
De miercuri pana vineri a inceput sa creasca in interiorul meu ideea ca e posibil sa fie adevarat ce se scrie, ca e posibil sa se intample si la noi ca in Italia, dar tot nu-mi venea sa cred. Am decis sa mai cumpar cate o cutie de nurofen in plus, cateva de antinevralgic pentru ca sufar de migrene, sa am in casa in caz de ceva.
Nu mi-am facut provizii. Vineri 13 martie am realizat ca e cazul sa intru in autoizolare preventiv. Dar nu aveam provizii. Am cumparat cate ceva, nu mare lucru pentru ca deja oamenii incepeau sa ia distanta si eu incepeam sa fiu mai constienta ca nu e de glumit. Vineri a fost ultima zi in care am iesit din casa.
Tot vineri am luat legatura cu persoane pe care le cunosc bine din nordul Italiei. Si cu informatii de la fata locului garantate, am lasat mecanismele de aparare (negarea) in urma si am inceput sa ma pregatesc psihologic pentru ceea ce imi imaginez ca se va intampla: izolare pe termen lung, schimbari semnificative in rutina zilnica... si vom vedea ce se va mai adauga pe lista.

Ce fac zilele astea mai mult decat imi permitea timpul sa fac pana acum? Ma bucur de ce am (ma bucuram si inainte, dar mai pe modul repede inainte). Acum ma bucur mai lent, de fiecare aspect pozitiv al vietii mele pe care il consider un dar, pentru care ma consider norocoasa. 
Ma amuz, cred ca umorul este o adevarata mina de aur pentru starea de bine fizic si psihic. Cand nu am cu cine sa glumesc, fac glume in capul meu. Practic orice situatie poate fi pusa intr-o nota amuzanta cu umor. Vedem asta foarte clar in abundenta de glume legate de criza actuala. Unii le considera mecanisme de negare. Poate. Dar eu cred ca umorul, atata timp cat nu e sarcastic, e foarte terapeutic si nu are ce sa strice.
Umorul este si a fost mereu prietenul meu cel mai bun, cu umor dezamorsez orice tensiune, orice cearta si pe mine la randul meu, o gluma potrivita ma poate scoate instantaneu din cele mai dubioase fundaturi si aparari psihologice. Daca aveti cum, folositi-l, rafinati-l, va fi mereu o calitate de pret, in orice situatie.
E si o vorba in psihologie, ca cine nu poate face misto (mai ales de el insusi) are o problema grava. Ma rog, nu e verificata stiintific si eu am parafrazat-o putin, dar, sa o spun mai intelectual: capacitatea de a face glume, inclusiv autoadresate (nu in sensul depreciativ, ci in sensul de a nu se lua asa de in serios) poate fi considerata o masura a sanatatii psihoemotionale.
Puteti face o verificare empirica: ganditi-va la oamenii pe care ii cunoasteti si care nu au umor...

Revin. Ce mai fac in zilele astea, pe care le consider inca bune? Ma observ inca si mai mult decat o faceam inainte (introspectia e instrumentul nostru preferat, al psihanalistilor). Am ocazia sa lucrez si mai mult cu mine, inclusiv in terapia mea (sunt recunoscatoare ca o pot continua online).
Pentru oricine e obisnuit cu introspectia, cu siguranta perioada asta va scoate in evidenta aspectele vietii care conteaza cel mai mult pentru fiecare din noi precum si pe cele pe care le-am neglijat pana acum cu motivul sau pretextul ca suntem ocupati, sau ca va fi timp alta data.
Eu ma gandesc la relatiile mele. Cele vii si cele moarte. Cele cu viii si cele cu mortii. Cat de mult au contat pentru mine, cum m-au modelat. Ma intreb daca oare am inteles ce inseamna prietenia cu adevarat? Daca am inteles iubirea? Daca as putea sa invat ceva in plus din perioada asta de izolare si de criza despre mine, ca prietena, ca mama, ca fiica, ca iubita etc? Normal ca as putea. Interesant de vazut ce voi afla, ce voi vrea, ce voi putea sa recunosc in mine.

Cum ne vor afecta fizic separarile? Lipsa de atingere pentru cei care sunt izolati singuri... lipsa de comunicare pentru cei aflati in conflict... lipsa de intimitate pentru cei care vor sta zi si noapte in spatii mici, impreuna. Cum vor fi afectati copiii de lipsa de socializare cu semenii? Ma gandesc ca ne asteapta perioade lungi de izolare. Cum le vom putea exploata la maxim avantajele? Ne vom umaniza si vom cerne doar ceea ce e esential si eminamente uman sau ne vom abrutiza si vom trai mai mult la un nivel instinctual, primar?

Sunt intrebari filozofice. Nu exista raspunsuri standard, totul va depinde de procesele si resursele interioare ale fiecaruia, cred eu. Dar intrebarile sunt utile pentru ca pot porni procese de transformare interioara.

Voi ce intrebari filozofice va puneti?




miercuri, 19 decembrie 2018

8 motive să îți faci cadou un sejur de reconectare cu tine

... adică să mergi într-un retreat.


Mă ocup cu disciplină de mine, mai ales de psihicul meu de când am terminat masteratul, în 2004....

De atunci, toate investițiile mele importante, toate sacrificiile, au mers în direcția dezvoltării personale: psihanaliză în afara țării, formare internațională în analiză Jungiană, tot felul de cursuri, traininguri, educație continuă, muncă, efort și iar muncă. Partea cu efortul părea că nu se va termina niciodată.

Până într-o zi. Ziua în care am decis să merg în primul meu retreat de yoga. Ziua în care am decis că vreau să mă răsfăț, că vreau să trăiesc pentru plăcere și că merit toate astea (răsfățul, plăcerea...). A fost cu adevărat decizia care mi-a schimbat stilul de viață, și viața în general, decizia care a confirmat că pot și știu să am cu adevărat grijă de mine.

Și iată primul motiv pentru a-ți face cadou un retreat: pentru că meriți!
Meriți să te răsfeți cu o vacanță gândită special pentru a-i da minții tale timpul și spațiul să se relaxeze.

Al doilea motiv pentru care merită să-ți faci cadou un retreat este că vei avea o vacanță în care vei avea grijă cu blândețe de corpul tău. Nu îl vei neglija, nu îl vei suprasolicita ci îl vei cunoaște și îl vei mobiliza.

Al treilea motiv: nu vei veni acasa cu kilograme în plus sau în minus, ci cu un tonus bun și hrănit/ă cu tot ceea ce ai nevoie (în retreaturi meniurile sunt selectionate cu grijă, gustoase și sănătoase, din produse naturale, adesea cultivate local).

Al patrulea motiv: pentru a te conecta cu natura. Organizatorii acestor evenimente se preocupă să găsească locații relativ izolate, dar accesibile în același timp, departe de poluare, agitație, griji. Aici vei avea parte de confortul pe care ți-l dorești într-o vacanță, de liniște și de prezența vindecătoare a naturii.

Al cincilea motiv: pentru a cunoaște oameni noi. Vei cunoaște oameni care au motivații asemănătoare cu a ta pentru a fi acolo și sunt șanse mari să te simți acceptat și într-un fel, în familie. Eu așa m-am simțit în fiecare retreat în care am fost și m-am bucurat să văd cât de simplu e să găsești un loc unde nu ești judecat, unde nu trebuie să porți o mască, unde regulile bunului simț se aplică fără efort și unde e loc pentru fiecare, așa cum este.

Al șaselea motiv: pentru stabilitatea bugetului familiei. Retreaturile oferă de cele mai multe ori un plan de plată eșalonat și o reducere pentru persoanele care se înscriu din timp. Plătind eșalonat pe durata mai multor luni, nu te vei găsi în situația de a scoate din casă o sumă mare de bani pe perioada vacanței. Tranșele de plată nu sunt în general exagerat de mari, cel mai probabil oricum ai fi cheltiut suma respectivă pe ”nimicuri”. Investindu-i în retreatul tău, ai șansa să te și disciplinezi puțin în privința cheltuielilor nu neapărat necesare (vorbesc din experiența mea, cel puțin).


Motivul cu numărul șapte: Pentru a vizita locuri minunate și a păstra amintiri unice. Nu îmi amintesc cu plăcere de perechile de pantofi ridicol de scumpi și de incomozi pe care i-am purtat câte o singură dată, și nici de parfumurile de nișă (care miros minunat, e adevărat), pe care mi le-am făcut cadou când aveam nevoie să mă simt răsfățată, dar de retreaturile în care am fost îmi aduc aminte cu plăcere și recunoștință. Sunt amintiri foarte intime, despre locuri frumoase și oameni interesanți, dar mai ales sunt amintiri valoroase pentru că întâlnirea cu mine însămi este probabil cea mai prețioasă experiență posibilă.

Al optulea motiv: pentru a trăi o experiență nouă: a avea pe cineva care se ocupă de program, a avea timp liber, dar și timp structurat, a fi chemat la masă ca în copilărie sau în tabără, a te lăsa îngrijit/ă. Uneori ai nevoie să iei distanță față de grijile zilnice pentru a te reîntâlni cu tine.

Dacă te tentează ideea unei astfel de experiențe, îți recomand acest retreat: Yoga Reflexion Expression Retreat in Tuscany


PS Nu este un program dificil, se adresează atât persoanelor cu experiență cât și celor care vor să încerce pentru prima dată o altfel de vacanță activă.








marți, 18 septembrie 2018

Pentru toate femeile care au trait, traiesc si vor trai pe lumea asta



Nu ne nastem femei ci devenim femei, a spus Simone de Beauvoir in 1949, usurandu-ne putin misiunea de a ne (re)descoperi identitatea si autenticitatea ca femei, fiecareia dintre noi.
Indiferent daca v-ati gandit sau nu la asta pana acum, indiferent daca sunteti femeie sau barbat, va provoc sa va intrebati ce inseamna o femeie? Este o femeie doar o femela, din punct de vedere biologic, dotata cu organe genitale femeiesti (ovare, uter) sau este mai mult decat atat? O fiinta unica, o persoana, un rezultat unic si original al influentelor biologiei, fiziologiei, culturii, experientelor si a interactiunilor cu alte fiinte, cu alte persoane?
Eu o cred pe Simone, si nu consider ca m-am nascut femeie, ci ca sunt in plin proces de a deveni o femeie unica.

Am intalnit multe femei, si ele unice, si ele in procesul devenirii, in munca mea si tuturor le sunt recunoscatoare pentru o bogatie de experiente si de concluzii cu care am ramas.
Am intalnit si multe femei care nu si-au pus intrebarea daca s-au nascut sau au devenit femei, care nu stiau ca sunt femei (adica fiinte de sine statatoare, unice, frumoase, puternice, autonome). Aceste intalniri m-au influentat poate si mai mult, si m-au motivat sa explorez aceasta tema (identitatea feminina) si sa vorbesc despre ea prin cuvinte si prin fapte.
Mi-am asumat ca misiune sa fiu un exemplu si un ghid pentru fete si femei care cauta sensul identitatii, dar si pentru barbati care cauta si ei un sens pentru completitudine, pentru parteneriat, pentru propria lume interioara si mai ales pentru relatia cu aceasta.
Cand ne formam (ca femei, dar este valabil pentru oameni in general, deci in egala masura si pentru barbati), avem nevoie de validare. Avem nevoie sa stim ca suntem in regula, ca suntem valorosi, valoroase. Dar cine ne poate oferi aceasta validare? Cu siguranta nu cineva care nu poate recunoaste valoarea, in cazul de care vorbesc care nu pune pret pe feminin, pe femeie.

Uitati-va in jur, uitati-va la stiri, uitati-va in ziare. Sunt femeile valorizate? Si daca raspunsul este da, sunt ele valorizate suficient? Traim intr-o cultura care apreciaza femeia si o sustine? Sunt intrebari deschise, desigur ca raspunsurile sunt subiective.
Ma uit in jur curioasa si observ femei care merg la lucru, care duc sacose cu mancare acasa, care gatesc, care spala, care poarta copii in pantec sau in brate, care duc copii la scoala, la gradinita, care calca, femei care merg in vizite la persoane dragi la spital, femei care fac voluntaiat (aici va spun sigur, din experienta, persoanele care fac voluntariat sunt in majoritate covarsitoare femei), femei care se aduna si rad, glumesc, isi spun o vorba de incurajare, femei care creaza, femei care trateaza, femei care educa, femei care matura pe jos, care conduc (tramvaie, masini, departamente, companii)...
Ma intreb cate dintre ele aud frecvent feedbackuri pozitive, cate primesc recunostinta (directa sau indirecta) pentru energia pe care o pun pentru bunul mers al lumii, cate sunt constiente ca au devenit femei?

Am avut sansa sa cunosc personal femei care si-au facut o misiune din a ajuta fetele si femeile sa se cunoasca si sa se pretuiasca, si imi propun si eu sa duc mai departe acest cadou pe care l-am primit, incurajand si sustinand mamele sa isi ajute fetele sa se pretuiasca si ghidand femei in procesul de auto-cunoastere.

Detalii aici si aici

duminică, 27 mai 2018

Oferă-ți tot timpul de care ai nevoie!



Îl meriți.


Timpul este cea mai valoroasă resursă de care dispunem, dar și foarte greu de găsit. Avem, aparent, o viață mai bună decât părinții și bunicii noștri, dar avem și mult mai puțin timp de calitate decât s-ar părea ca au avut ei.

Procesul de psihoterapie, fiind un proces în care conștientizarea este ingredientul principal, ia timp. 
Conștientizarea ia timp oricum, chiar dacă ești sau nu angajat(ă) într-un proces de psihoterapie, doar că în cadrul unei terapii, se pare că procesele de auto-cunoaștere sunt catalizate și accelerate. 
Dar cum spuneam, fie că ești sau nu angajat într-un proces consecvent de auto-cunoaștere, meriți să îți oferi tot timpul de care ai nevoie.

Oferă-ți timp pentru a visa. Oferă-ți timp pentru odihnă și relaxare. Oferă-ți timp să te cunoști: să-ți cunoști corpul cu nevoile, plăcerile și limitele lui; să-ți cunoști sufletul cu resursele, zonele lui ambivalente și contradictorii, rănile lui, nevoile lui. Oferă-ți timp pentru pasiune.
Oferă-ți timp ca să ierți. Oferă-ți timp ca să te vindeci (dacă este cazul). Oferă-ți timp pentru doliu: după persoane dragi, relații care s-au încheiat, proiecte care s-au sfârșit altfel decât ți-ai fi dorit, job-uri care fac parte din trecut, etape din viață pe care le-ai lăsat în urmă și mai ales, oferă-ți timpul de a te regăsi după ce ai pierdut ceva important pentru viața ta.
Oferă-ți timpul de care ai nevoie pentru a te adapta unei situații noi.

Oferă-ți timp ca să simți: ascultă-ți corpul și tot ceea ce îți transmite; ascultă-ți sufletul.
Dă-le timp sentimentelor să ajungă în conștiința ta și încearcă să stai, în loc să fugi de ele. Oferă-le timpul necesar pentru a se dezvălui și lasă-te ghidat de ele. 
Cum altfel ai putea să înveți cine ești și ce dorești?

Desigur, copiii, prietenii, partenerii noștri au și ei nevoie de timp din timpul nostru. Dar înainte de toate, nu uita să-ți oferi tu (tot) timpul de care ai nevoie. Îl meriți!
Iar eu cred că timpul trece în favoarea noastră.


joi, 29 martie 2018

Cum am ajuns de la sectia de real de liceu la psihanaliza, trecand prin facultatea de psihologie si prin experienta de munca intr-o mare corporatie

Am studiat la sectia de real (matematica-fizica) a unuia dintre primele trei licee din Bucuresti la acea vreme, si cu siguranta cel mai frumos din toate timpurile. Am ales sectia de real pentru ca se spunea pe atunci ca iti ofera cele mai multe posibilitati de viitor (asa o fi fost, insa mi se si potrivea destul de bine). Am stiut ca vreau sa urmez psihologia inca din clasa a zecea. Dintotdeauna ma fascinasera misterul omului, complexitatea lui, ambivalenta, ambiguitatea. Le observam in carti, in filme, in familie, in operele de arta. Ambiguitatea, intrebarile fara raspunsuri simple, dilemele, misterul... ma atrageau ca un magnet.

Ma consider norocoasa, pentru ca intensitatea pasiunii mele m-a ghidat mereu, nelasand prea mult loc de decizie ratiunii mele pragmatice.
Am intrat la Universitate, la Facultatea de Psihologie, fara sa fac o ora de meditatii in prealabil. Concurenta era de 18 canditati pe un loc, iar eu am reusit chiar sa intru cu bursa. Atat eram (si sunt) de determinata.

Firea mea autonoma, dar si necesitatea de a-mi finanta formarea in psihoterapie (care a fost, este si ramane foarte costisitoare) m-au adus, printr-o intamplare de bun augur la departamentul de servicii pentru clienti al unei mari corporatii, unde am simtit ca ma potrivesc foarte bine si unde am invatat cu adevarat ce inseamna profesionalismul, ce inseamna sa oferi servicii de calitate, ce inseamna sa fii omul potrivit la locul potrivit.
Ador sa lucrez cu oameni. Sunt fericita sa imi ofer serviciile. Sunt norocoasa, pentru ca am facut mereu ceea ce mi se potrivea, intr-un fel sau altul.

Am urmat un master de psihologie analitica (Jungiana - calea deschisa de Carl Gustav Jung, pornind de la psihanaliza), apoi formarea in psihoterapie analitica. Nu am fost multumita. Simteam ca am nevoie de mai mult. Am incercat si formarea in gestalt terapie pentru ca acolo exista un program cu formatori straini. Nu a fost ceea ce aveam nevoie. 
In anul 2010 l-am cunoscut pe primul meu supervizor jungian, analist jungian certificat de IAAP (Asociatia Internationala de Psihologie Analitica) si am fost sigura ca vreau sa urmez aceasta cale. 

Incepand cu acel an mi s-au deschis multe perspective noi, cele despre care am simtit intotdeauna ca  exista si pe care le-am cautat intuitiv. L-am descoperit pe Donald Kalsched (tot analist jungian) si aceasta descoperire, iar ulterior intalnirea cu el personal mi-au schimbat viata.

Psihanaliza este in mare masura o arta, este o profesie de vocatie si cere dedicatie totala. A trebuit sa aleg intre jobul obisnuit, si foarte confortabil si viata de liber profesionist cu avantajele si dezavantajele ei. 
In 2013 m-am alaturat echipei Asociatiei Sol Mentis, ca manager de proiecte de sprijin emotional pentru copii din comunitati vulnerabile si ulterior am ajuns sa coordonez activitatile asociatiei. Aici am putut sa imbin calitatile mele de organizator cu cunostintele mele de psihologie si cu placerea de a vorbi in public si de a preda. Inca un motiv sa ma consider norocoasa si sa fiu recunoscatoare destinului meu. 

Am continuat sa ma formez direct in cadrul Asociatiei Internationale de Psihologie Analitica (prin programul lor dedicat acelor terapeuti pasionati de analiza jungiana din tarile in care nu exista scoli de formare acreditate).

Aceasta formare extrem de costisitoare din toate punctele de vedere (material, al timpului, al vietii personale, al suferintei cauzate de revizitarea zonelor vulnerabile si a istoriei personale ingropata adanc de tot) a fost cea mai buna investitie din viata mea. Am scris de mai sus ca sunt determinata. Este o formare pentru care trebuie sa ai curaj, asa cred eu. Pentru intalnirea cu propriul sine, iti trebuie mult curaj, si multa incredere in necunoscut. Ma bucur ca eu m-am nascut cu aceste daruri. Nu stiu cui ar trebui sa-i multumesc pentru ele, dar sunt recunoscatoare pentru ceea ce mi se intampla. Cred ca povestea mea ar putea ilustra bine proverbul: ”Dumnezeu iti da, dar nu-ti pune in traista!”

Asa cum spune Jung, nu sunt ceea ce au facut parintii sau trecutul meu din mine, ci sunt ceea ce am ales sa devin.
Astazi, darul cel mai de pret din viata mea il consider propriul meu proces de analiza personala. Am lucrat mult, am lucrat cu analisti profesionisti din Asociatia Internationala de Psihologie Analitica si, mai ales, am lucrat cu sufletul meu.

Simt cu adevarat ca am avut parte de (probabil) cea mai buna formare profesionala disponibila si de experienta celei mai ofertante scoli a vietii.

Ceea ce va doresc si voua!