Am insotit anul acesta pe ultimul drum (la veterinar) doua dintre animalele iubite ale familiei. Un al treilea este si el intr-o perioada de tranzitie spre (probabil) alta dimensiune...
Cand am pierdut prima pisica, in martie, mi-a fost foarte greu sa traiesc si sa procesez toata durerea, remuscarile, dubiile, si golurile pe care le simteam. Am inceput sa caut alinare in carti (o deprindere veche, din vremuri in care imi era teama sa-mi arat vulnerabilitatea catre oameni).
Am descoperit ca exista inclusiv psihoterapie specializata in procesul de doliu dupa pierderea unui animal (nu la noi, inca, dar exista in lume) si exista si asistente in procesul de moarte si doliu dupa animal (death doula for pets).
Sigur, traim intr-o lume in care orice nevoie umana este exploatata si transformata intr-o initiativa lucrativa, dar nu e acesta subiectul articolului.
Daca exsta aceste servicii, e clar ca exista nevoia pentru ele.
Avem nevoie sa fim acompaniati in procesul de doliu dupa plecarea animalului de companie in aceeasi masura in care avem nevoie sa fim asistati in procesul prin care trecem dupa orice alta pierdere importanta din viata noastra. Nu este un proces diferit, nu stiu daca chiar e nevoie de specialisti strict pe nisa de animale domestice...
Revenind la subiect, cand companionii domestici se retrag din vietile noastre, fie ca trec intr-o alta dimensiune fie ca sunt pierduti (se intampla frecvent), lasa in locul lor un mare gol. Il simtim la propriu, in casele care par goale, in ritualurile lipsa, in curatenia si ordinea nefiresti, dar mai ales la figurat. Dezvoltam relatii intime cu animalele noastre, simtim ca ele ne inteleg si ne accepta ca nimeni altcineva, ca nu ne pun conditii, ca sunt mereu acolo. Ne ofera inepuizabile bucurii si satisfactii prin privirile, atingerile, vocalizele, poznele lor si dovezile de iubire de netagaduit pe care ni le fac. Devin o constanta a vietilor noastre, le purtam in minte inclusiv cand suntem in vacante departe de ele, ne asiguram ca le este bine, vrem sa le oferim ceea ce au nevoe si mai presus de orice, nu vrem sa le stim in suferinta.
Este curios sa observ ca de multe ori oamenii sunt mai atenti la animalele lor decat la restul oamenilor din jur, dar nu e treaba mea sa judec, important e ca sunt atenti la alte fiinte.
Nu e locul si momentul potrivit sa vorbesc despre animalele care nu sunt tratate cu respect, eu vreau sa vorbsc acum despre cele iubite atat de mult incat la plecare par ca iau cu ele o parte din noi. Este atat de dureros... E dureros inclusiv sa constati ca viata merge inainte pentru restul lumii ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, desi tu sti ca s-a intamplat ceva, ca lumea ta nu mai e la fel si totusi trebuie sa continui sa mergi inainte ca si cum ar fi la fel. Singurele dovezi solide ramase in urma lor sunt urmele de pe mobilier si haine si fotografiile.
Faptul ca traim atat de cosmetizat, ca ne indepartam atat de mult de moarte si de suferinta in stilul nostru "modern" de viata ne ingreuneaza procesul de doliu si acceptarea pierderii.
Nu ajuta deloc sa auzi ca "lasa, e mai bine acolo unde e acum", sau "lasa, luam altul/alta" sau "de ce suferi atat, e doar un animal" sau "de ce suferi era batran", "de ce suferi era clar ca o sa moara la un moment dat".
Da, stim ca toate fiintele se duc, stim ca orice inceput e inceputul sfarsitului, dar parca nu suntem niciodata pregatiti cand finalul soseste.
Poate asta e esenta dragostei pentru animale. Cred ca s-a si spus ca suferinta e pretul pe care il platim pentru iubire atunci cand se termina sau ceva in genul acesta.
Eu stiu ca nu pot trai fara animale, chiar daca plecarea lor ma lasa foarte vulnerabila si chiar daca am nevoie de luni intregi ca sa imi recuperez energia consumata in procesul de doliu. Momentele de tandrete, comunicarea din priviri sau din atingeri, poznele animalelor din viata mea si lectiile pe care mi le ofera ele sunt prea pretioase ca sa vreau sa renunt la adoptie pentru a evita suferinta pierderii.
Dar cunosc oameni care sufera atat de mult dupa pierderea unui companion animal incat refuza sa mai adopte vreodata. Fiecare traieste pierderea intr-un mod propriu, si aceasta poate fi o suprema dovada de iubire si fidelitate fata de fiinta plecata.
Nu putem judeca, nu exista cinci pasi standard pentru a depasi pierderea, chiar daca fazele doliului pot fi comune cu cele tipice enuntate in toate cartile de psihologie a pierderii (negarea, furia, disperarea, idealizarea, depresia, redefinirea valorilor despre viata si moarte, acceptarea), nu exista un timp standard in care ne revenim, nu exista nimic care sa scurteze procesul firesc. E important sa ne respectam sentimentele, durerea, si sa ne oferim timpul si cadrul securizant in care sa ne exprimam (sa povestim despre finnta pierduta, sa plangem, sa facem ceea ce credem ca ne poate alina). Poate pentru ca nu ne oferim unii altora acest spatiu au si aparut psihoterapeutii pentru procese de doliu dupa animale. In orice caz, nu ajuta la nimic sa incercam sa "trecem peste" si sa "fim puternici". Dimpotriva, negarea sentimentelor poate duce la o intrerupere a procesului de doliu si poate aduce multe complicatii emotionale ulterior. Sunt sigura ca animalelor noastre nu le-ar fi placut sa ne vada inghitindu-ne suferinta si comportandu-ne ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Eu sper sa gasim / sa gasiti alinare la cei din jur in cazul unor asemenea momente dificile si sa nu fie chiar nevoie sa apelati la psiholog...
