Trauma si capacitatea de a simti

 

Trauma si capacitatea de a simti este titulul unei conferinte de neratat, sustinuta de Donald Kalsched pentru Societatea Romana de Analiza Jungiana, dar este si o parte a unui raspuns al meu personal la intrebarile care ne macina in ultima vreme, in legatura cu divizarea dintre oameni si  situatia dramatica prin care trecem, cu un procent atat de mare din populatie care fie neaga existenta pandemiei, fie proiecteaza propriile insecuritati si atitudini inconstiente, refuzand vaccinarea care ar putea sa ne faca multora dintre noi vietile mai usoare.

Capacitatea de a simti este esentiala pentru dezvoltarea emotionala si pentru sanatatea psihica. Din pacate, in cazul in care psihicul sufera traume timpurii aceasta capacitate de a simti, si de a procesa emotii este sever afectata, uneori pana la punctul in care persoana afectata ramane complet deconectata (disociata) de trairile sale.

Pentru a ne maturiza emotional si a reusi sa fim empatici, avem nevoie de un mediu securizant in care sa crestem si de parinti care la randul lor sa fie empatici si sa ne inteleaga nevoile emotionale si sa ne sustina sa depasim momentele dificile de teama, frustrare, neputinta, pierdere, furie. Cati dintre noi am avut parte de asa ceva? Cati dintre oamenii care acum sufera in spitale sau ii fac pe altii sa sufere prin lipsa lor de precautie au avut parte de asemenea conditii de a se dezvolta? Este o intrebare retorica, dar stim ca in cultura noastra exista un fundal de trauma care se transmite transgenerational de multe zeci, probabil sute de ani. Trauma psihologica duce la disocierea de afecte si sentimente, si disocierea de propriul corp.

Aceasta disociere de afect si sentimente este in acelasi timp o cauza si o consecinta a traumei. Dar, ulterior piederii capacitatii de a simti, oamenii isi pierd capacitatea de a empatiza, de a le pasa de ei insisi sau de altii.

Ceea ce se vede acum la suprafata este doar un comportament greu de inteles de catre o mare parte a omenirii. S-au scris nenumarate articole care incearca sa explice ratiunile (daca le putem numi asa) pentru care lumea nu are incredere in politicieni, in presa, in sistemul medical, si in ultima instanta in noile vaccinuri importiva Covid-19. Dar tot ceea ce am gasit legat de aceasta tema se leaga de partea cognitiva (lipsa de educatie, informatii contradictorii, si altele asemenea).

Sunt putini cei care incearca sa inteleaga si aspectele emotionale si psihopatologice ale acestor fenomene. Si cand spun aspecte emotionale ma refer la oameni care si-au piedut capacitatea de a simti, de a empatiza, de a le pasa. Oameni ale caror structuri psihologice se bazeaza pe mecanisme de aparare rigide (negarea si proiectia in cea mai mare parte). Oameni care au nevoie sa nege realitatea pentru ca nu pot face fata angoasei, insecuritatii, pentru ca eul lor este prea vulnerabil si prea fragil; oameni care nu sunt suficient de constienti ca sa realizeze ca aspectul de care se tem deja s-a intamplat, asa cum spunea Winnicott, adica raul pe care il proiecteaza in exterior fie sub forma unor teorii ale conspiratiilor fie prin propagarea de stiri complet false despre aspecte stiintifice pe care nu au cum sa le cunoasca, nefiind specialisti se afla de fapt in interiorul propriului psihic, sub forma unui persecutor interior.

Este usor sa ne divizam si sa ne dezicem de semenii nostri care aleg diferit, este mult mai dificil sa empatizam cu acestia. Dar tocmai aceasta capacitate de a empatiza, sau lipsa ei, cred eu este cheia intelegerii fenomenelor actuale legate de cum aleg oamenii sa se protejeze pe ei si pe cei din jur, sau cum nu o fac.

Va recomand cu multa caldura conferinta lui Donald Kalsched. El este specialistul de marca in lumea psihanalitica si jungiana in aceasta problematica si va poate raspunde mult mai in detaliu la intrebarile pe care poate le aveti, in legatura cu capacitatatea noastra, a oamenilor, de a simti.

Detalii despre conferinta gasiti pe pagina Societatii Romane de Analiza Jungiana, Clubul Jung. 

Daca doriti sa va inscrieti, completati acest formular: www.surveymonkey.com/r/NNP8XVG

Un an de viata cu restrictii

 A trecut un an de la primul lock down din Romania. Nu cred ca se astepta cineva sa dureze atat, eu sigur nu ma asteptam sa stam izolati mai mult de o luna si jumatate, maxim trei.

Viata a mers inainte? Pentru multi da, dar in conditii diferite de cele cu care ne obisnuisem. Dupa un an de criza covid 19 ce putem spune ca s-a schimbat radical in vietile noastre? Este o intrebare de reflectie, desigur nu putem generaliza...

Viata gaseste mereu o cale de  a merge mai departe, iar resursele de adaptare ale psihicului sunt tot timpul la datorie. Dar adaptarea are un pret, un pret greu de calculat in acest moment.

Am intrat in primul lock down obosita, si m-am bucurat ca voi avea timp sa ma odihnesc. Rezultatul dupa un an de "odihna": sunt la fel de obosita ca anul trecut pe vremea asta. De ce? Pentru ca energia ni se regenereaza in multe moduri, odihna fizica fiind doar unul dintre ele, necesar, dar nu si suficient. Lipsa activitatii fizice firesti, lipsa contactelor fizice cu prietenii, lipsa vacantelor departe de casa pentru deconectarea de stresul cotidian, toate acestea isi spun cuvantul. Toate aceste nevoi isi cer drepturile...

Am rezistat in izolare cu gandul ca voi avea ocazia sa imi amenajez si mai dragut spatiul in care traiesc. Ceea ce am facut, dar chiar si o colivie de aur tot o colivie este. Dupa un timp (scurt) ne obisnuim cu confortul din interiorul casei, nu suntem facuti sa traim in vizuini. 

Avem nevoie nu doar de un loc de munca sigur care sa ne garanteze ca ne putem asigura confortul casei, avem nevoie si  (sau mai ales) de contacte cu ceilalti, cu natura, cu lumina soarelui, avem nevoie de intimitate emotinala si fizica, avem nevoie de atingeri si de conversatii savuroase, avem nevoie sa radem, sa ne prostim, sa ne jucam ca sa ne detensionam si sa ne incarcam de energie.

Predictia pe care am facut-o acum un an pare sa fie validata de experienta: oamenii care aveau o constiinta mai diferentiata au continuat sa se dezvolte, cei care erau in turma, nediferentiati, carora le lipseste gandirea critica au devenit si mai problematici. Devine din nou foarte evident faptul ca educatia este cruciala pentru bunul trai in comunitati din ce in ce mai mari si mai eterogene. Si prin educatie, ma refer nu atat de mult la educatia formala, cat la scoala vietii si la acea educatie implicita care se face (sau nu se face) in familie, zi de zi, in conversatii de calitate, in relatii autentice, fiind oglinditi de adultii importanti din vietile noastre si modelandu-ne comportamentul dupa ceea ce vedem zilnic in jur.

Sa nu va faceti iluzii ca scoala online le va aduce vreun plus de educatie copiilor. Nu o va face. Relatia dintre profesor si elev are un rol decisiv in proces, iar aceste relatii importante supravietuiesc cu greu (in cazul in care mai supravietuiesc) in mediul online. Starea de prezenta atat a profesorului cat si a elevului este de baza pentru un proces de transmitere de informatii si de modelare de comportamente. Si nu ma refer doar la prezenta fizica. Aceasta prezenta constienta le lipseste cel putin elevilor, care sunt tentati sa faca (orice) altceva de cele mai multe ori, decat sa fie atenti la un ecran de laptop sau telefon in timp ce profesori epuizati incearca din rasputeri sa isi faca treaba.

Din perspectiva psihologica, oamenii, adulti si copii deopotriva, sunt afectati mai ales de lipsa conexiunilor autentice cu ceilalti. Copiii au fost privati deja de un an de scoala a vietii, scoala care din punctul meu de vedere este cea mai importanta pentru dezvoltarea aptitudinilor noastre. In relatii invatam sa ne exprimam, sa ne cerem drepturile, sa ne reconciliem, sa comunicam, invatam reguli nescrise despre ce e permis si ce nu. In relatii suntem oglinditi si avem sansa sa aflam cine suntem, in relatii ne sunt adesea testate limitele si suntem nevoiti sa ni le aparam, in relatii invatam pas cu pas, an dupa an despre ce avem cu adevarat nevoie pentru a fi impliniti si tot in relatii invatam treptat sa nu mai idealizam, sa nu mai polarizam si sa devenim mai toleranti, mai maturi. In absenta relatiilor semnificative nu invatam nimic din toate acestea. Iar in acest ultim an, relatiile dintre oameni au fost afectate serios de restrictiile de miscare, de teama de contaminare, de absenta efectiva a contextelor in care ne puteam intalni efectiv unii cu altii, dar si de absenta intimitatii personale, a unui timp si spatiu in care sa luam distanta si sa reflectam asupra a ceea ce ni se intampla, sau in care sa ne permitem pur si simplu sa nu facem nimic in situatia in care am fost constransi sa locuim permanent in compania altora.

Desigur, ne afecteaza si incertitudinea, stresul facturilor si instabilitatea financiara, dar oamenii au trebuit mereu sa se adapteze si sa faca fata insecuritatii. Felul cum facem fata depinde de reteaua de suport pe care o avem. S-a constatat de nenumarate ori ca persoanele cu o retea de sprijin mai complexa, formata atat din persoane apropiate de incredere cat si din credinte spirituale si incredere in fortele proprii se descurca mult mai bine in conditii instabile. Da, se descurca si cei care se bazeaza doar pe ei/ele insisi/insele, dar cu costuri fizice si psihologice extrem de mari, si in orice caz, nu pe perioade atat de lungi. Da, credintele spirituale reprezinta moduri in care ne proiectam propriile resurse psihologice in afara, dar ceea ce credem chiar ne ajuta. Insa reteaua de suport formata din alti oameni a fost pana in prezent ceea ce a asigurat continuitatea vietii in comunitati, intr-un mod sau altul. 

Criza creata de pandemie ne poate da ocazia sa reflectam cat de mult depindem de ceilalti. Cat de mult depindem de ambulanta si medicul care ne consulta si ne trateaza, cat de mult depindem de furnizorul de internet, electricitate etc si cat de multa nevoie avem de sprijinul unor oameni atunci cand serviciile respective nu functioneaza, cat de mult depindem de familie, de prieteni, de mentorii nostri atunci cand avem nevoie de ajutor. Depindem de alti oameni in fiecare moment intr-un fel sau altul, asta ar trebui sa ne dea de gandit si poate sa ne ajute sa ne sprijinim reciproc mai mult si sa ne respectam unii pe altii.

Pentru ca sunt vremuri in care satisfacerea nevoilor de baza ne este de multe ori limitata poate ca nu avem timpul sau disponibilitatea emotionala de a reflecta cat de mult depindem afectiv de ceilalti. Dar depindem.  Pentru ca suntem facuti sa traim in relatii semnificative. Avem nevoie sa daruim si sa primim iubire. Avem nevoie sa ne simtim valorosi, apreciati. Avem nevoie sa stim ca cineva se gandeste la noi, ca suntem iubiti. Poate nu avem cu totii timp sa ne gandim la asa ceva, intre videoconferintele de la jobul la care lucram de acasa, orele online ale copiilor, pus masa, intins rufele si asa mai departe. Dar relatiile sunt importante si sustinerea pe care o primim in relatii nu poate fi inlocuita de nimic, deocamdata. Avem nevoie sa fim acolo unii pentru altii, chiar si doar simbolic, in gand, in fantezie, pentru ca suntem fiinte sociale, sa nu uitam.

Despre cum va arata viitorul... nimeni nu stie exact. Se fac predictii, dar adevarul este ca viitorul depinde de cum vom arata noi, fiecare dintre noi.

Actuala criza ar putea sa duca la progres sau dimpotriva. Depinde de ce va reusi sa faca o masa mai mare de oameni... Daca razboiul informatiilor si lipsa de incredere in autoritati va scoate la suprafata ce e mai rau in oameni, sau daca dimpotriva, acestea ne vor constrange sa avem incredere mai mare in valorile noastre umane si sa ne dezvoltam constiinta si capacitatea de a discerne intre ceea ce este potrivit si ceea ce este daunator, vom vedea. In orice caz, este o ocazie buna pentru a ne dezvolta alte functii psihologice decat gandirea (mintea rationala), pentru ca, asa cum ne spun inteleptii orientali, mintea ar trebui sa fie un instrument (un slujitor) si nu un stapan. Iar mintea vestica pare momentan lipsita de raspunsuri cand vine vorba de gestionarea pandemiei si de discriminarea intre informatiile contradictorii care apar zilnic in media, de mai mult de un an de zile...

Timpul ne va da un raspuns, dar pana atunci ne putem folosi resursele intr-un mod care sa ne fie benefic.

Foto Florica Manoila 

Jurnal in vremuri de pandemie III

Ziua a17a de izolare

1952 cazuri de persoane infectate; persoane decedate: 50

Faza a treia: acceptarea

Gata, e clar, situatia cazurilor urmeaza aceeasi panta ca in Italia, cel mai probabil vor veni saptamani grele si la noi, cu haos si spitale depasite de situatie. Singurul lucru bun pe care il pot face acum e sa stau acasa si sa nu adaug emotii destabilizatoare in mediu.

Am acceptat ca pandemia exista si ca va face ravagii printre bolnavi care vor avea ghinionul sa aiba nevoie de spitalizare, printre medici si prin sistemul economic. Aleg sa ma ocup doar de ceea ce ma priveste direct, de ceea ce este intr-o masura rezonabila sub controlul meu Si aici includ mai ales starea mea emotionala. Aleg sa ma ocup de mintea mea ca sa fie linistita: meditez, evit continutul media toxic (stiri false, articole alarmiste, pareri subiective nefundamentate stiintific si nici de bunul simt primar), evit persoanele care m-ar putea destabiliza cu starile lor emotionale necontinute, mananc sanatos, incerc sa fac miscare, socializez cum pot si lucrez de acasa.

Ma simt pregatita sa raman in izolare mai mult timp decat estimasem initial, ba chiar constat ca a inceput sa imi placa. De ce? Pentru ca sunt mult mai linistita, nu mai trebuie sa alerg dintr-un loc in altul, nu mai am programul incarcat, traiesc intr-un mediu sigur si placut, nu mai am o lista de rezolvat care nu se termina (au ramas foarte putine sarcini nerezolvate dintre cele care trenau cu lunile), dorm bine in sfarsit dupa ani de zile, ba chiar parca as dormi si la pranz, daca nu as avea de lucru. Viata mea cel putin se desfasoara acum intr-un ritm care e mult mai potrivit pentru mine. Nu mai sunt prinsa ca o rotita intr-un mecanism care se invarte prea repede si din care nu poate scapa. Traiesc de-a binelea in ritmul meu natural. Chiar simt cum ma recuperez fizic si psihic dupa, probabil zece spre douazeci de ani de suprasolicitare. 
Nu ma bucur ca a trebuit sa se dea ordonante militare din motive dramatice pentru toata lumea ca sa ajung sa traiesc intr-un ritm natural mie... dar incerc sa profit din plin de avantajele acestei situatii.

In continuare observ mult mai multe detalii decat intainte. In plus, am timp cu adevarat sa ma ocup de mine minte-trup-sufet. 

Si inainte observam lumea, acum cu atat mai mult. Aud spunandu-se ca pandemia va scoate ce e mai bun din oameni.. Nu stiu ce sa zic, nu sunt atat de optimista, dar mi-as dori sa ma insel. Ceea ce vad eu e ca pandemia scoate din oameni ceea ce e deja in ei: dintr-unii ceea ce e bun, din altii... invers.

Vecinii mei se cearta si se jignesc pe grupul de whatsapp al asociatiei, zilele trecute am vazut de pe fereastra cum un vecin intors acasa cu suv-ul autohton a blocat masina curierului (care tocmai venise de 5 minute) si care urma oricum sa plece rapid... vad oameni care nu respecta restrictiile si reprezentanti ai autoritatilor care nu ii sanctioneaza, aud de medici care dezerteaza si de autoritati carora nu le pasa de medici (sau de orice altceva in afara de interesul propriu) si continua sa risipeasca banii publici pentru spagi electorale si nu numai... Cel putin pana acum nu am vazut sau auzit de schimbari semnificative in psihologia romanilor. Cei care faceau fapte bune si inainte de pandemie, continua sa le faca si acum, intr-un ritm mai sustinut. 

Din cate imi dau eu seama, salturile in constiinta se produc in urma unor eforturi sustinute. Trebuie sa vrei sa evoluezi, altfel nu se intampla nicio schimbare.

Ce am mai observat cititind presa internationala e ca oamenii sunt cam la fel peste tot. Ignoranti si rauvoitori peste tot, oameni carora le pasa de ceilalti peste tot. Proportiile s-ar putea sa varieze, dar, asa din adapostul casei mele, parca sunt mai optimista. Parca nu stam atat de rau (bine, de peste doua saptamani nu am avut interactiuni cu semenii, doar cu cei selectati voluntar de mine si cu care am avut experiente foarte bune)exista si la noi suficiente motive sa cred ca "andra tutto bene".

Panica, teama de boala, de moarte, de saracie,  ne fac sa fim irationali. Neurobiologia ultimelor doua decenii a dovedit stiintific faptul ca sub stres intens sistemul rational (asociat generic cu emisfera stanga) nu face fata si procesele emotionale irationale (asociate generic cu emisfera dreapta) incep sa domine toate procese psihice. Poate din cauza asta vedem atat de multe reactii bizare la oamenii care inainte pareau stapani pe situatii, rationali, profesionisti. Probabil sunt(em) toti speriati. 

Acum avem ocazia sa ne evaluam rezilienta, flexibilitatea, capacitatea de adaptare, atasamentele fata de anumite persoane, valori sau stiluri de viata. Aceasta criza ne forteaza sa fim flexibili, sa fim creativi si sa ne conectam cu noi insine. Si in mod cert ne va pune la incercare capacitatea de a functiona ca grup, ca societate. Cand vom putea sa revenim la munca, vom avea nevoie de sprijin. Sa sprijinim si sa fim sprijiniti pentru a putea sa trecem peste efectele economice care se vor simti mult dupa ce virusul nu va mai fi o amenintare. 

Jurnal in vremuri de pandemie II

22 martie, ziua a opta de auto-izolare

Bilant: 433 cazuri noi de imbolnaviri; 2 decedati

Am scris data trecuta despre negare, primul mecanism care ne apara in fata schimbarilor dramatice pentru care nu suntem pregatiti.

Eu am trecut de negare si acum sunt in faza a doua a procesului: anxietatea. O parte (prea mare) dintre concetateni au ramas inca in negare din pacate, o alta parte sunt in aceeasi faza cu mine. Anxietatea e legata de pericole, de necunoscut, de iminenta suferinta. Dar si faza asta va trece. Curand.

Ca multi oameni nu stau in casa sa aiba grija de ei si de cei din jur, am mai spus si in prima postare, nu ma surprinde. Simplul fapt ca ne nastem cu un creier de om nu ne garanteaza si ca vom putea sa il folosim la capacitati medii (sa gandim critic, sa evaluam contexte noi, sa selectam informatii si sa le prelucram cu sens). Creierul si gandirea trebuie antrenate si folosite constant, nu e suficient sa te uiti la tv ca sa poti gandi si actiona responsabil. Empatia si ea se modeleaza in decursul intregii vieti. Lipsa educatiei se simte si se vede mai clar decat oricand. Lipsa de educatie ne va costa scump. 
Dar momentan nu avem ce sa facem, altceva decat sa observam cu tristete, sa stam in casa si sa avem grija de echilibrul nostru fizic si psihic, ca sa fim exemplu de responsabilitate pentru copiii nostri macar.

Am mers cu masina zilele trecute si am ascultat radioul meu preferat, melodii de dragoste si speranta, pasiune inflacarata... ce senzatie de libertate, ce aer de adolescenta!... Reflectam la cat de multa forta are pasiunea in noi, cat de mult optimism primim din iubire... Daca n-as fi fost (semi)izolata, n-as fi remarcat nimic din toate astea, as fi ascultat probabil mecanic muzica, cu gandul la ce treburi mai am de facut.

Am cules niste narcise din gradina, sunt frumoase, le-am luat in casa si le-am pus intr-un pahar.. Le-am admirat o zi, doua. Abia apoi am inceput sa observ cat sunt de elaborate, cat de complex este felul in care se dezvolta si infloresc. Cu cat le privesc mai in detaliu, cu atat mai uimita sunt. Mai au si parfum, va dati seama... Daca n-as fi fost izolata, as fi trecut cu vederea toata aceasta complexitate si frumusete. Citesc si de la alti prieteni ca au devenit mult mai atenti, mult mai receptivi la ce e in jur.

Ne sunam mai des decat in zilele "bune", ne imbratisam virtual, facem glume mai multe. Trag speranta ca si iubim mai mult.

Urmeaza faza a treia: acceptarea. Dar mai dureaza putin pana acolo. Mai am (mai avem) inca de trait, observat, confruntat si suportat anxietatea.

Aveti grija de voi si stati in casa. Timpul e mereu de partea noastra 

Jurnal din vremuri de pandemie I

Ziua a patra de izolare, 17 martie

Am trecut si eu deja prin primele faze (firesti) in confruntarea cu o situatie noua, ingrijoratoare si cu potential de a ne schimba considerabil modul de viata cu care ne-am obisnuit de cand ne-am nascut...

E normal din punct de vedere psihologic sa folosim automat mecanisme de aparare in fata unei situatii pentru care nu suntem pregatiti. Suntem diferiti si mecanismele noastre de reactie in fata noului sau socului sunt si ele diferite. Negarea de exemplu, este un mecanism de aparare. ”Nu are cum sa fie asa grav, nu are cum sa fie la noi, nu mi se va intampla mie, ii afecteaza doar pe cei batrani sau imunocompromisi etc”. Toate acestea sunt mecanisme de protectie si implica negarea realitatii. Realitatea fiind ca nu stim mare lucru despre acest virus, dar stim deja din experienta altor state ca efectele sale sunt devastatoare pentru sistemele familiale, medicale, economice.

Alte mecanisme de aparare sunt cele proiective. Oamenii cauta o explicatie pentru ceea ce se intampla si o fabrica in mintea lor folosind strategii de tip paranoid sau depresiv proiectand-o apoi in afara: ori e o conspiratie, ori va fi sfarsitul lumii.

Tot la mecanisme de negare as include si inconstienta si iresponsabilitatea, desi, in cazul oamenilor cu un nivel de maturitate emotionala similar cu al unui copil de trei-cinci ani, e greu de spus ce este mecanism de protectie si ce e pur si simplu iresponsabilitate sau infantilism. Acum putem vedea cat de diferit se comporta in cazuri de forta majora oamenii care au o constiinta cat de cat dezvoltata si diferentiata de cei care sunt ramasi la stadiile de dezvoltare psihoemotionala echivalente copilariei mici. Acum, cat inca avem confortul de a ne gandi si la altceva decat la surpavietuire putem sa observam cat de importanta este educatia psiho-emotionala a omenirii...

Mai observ ce greu este in aceste vremuri tensionate sa nu ii judecam pe cei care au alegeri diferite de ale noastre (bine, ii judecam si in vremuri mai bune), dar acum este mult mai evident. Din nou, cred ca o buna cunoastere a psihologiei umane, a psihologiei sociale si un nivel mai elaborat de diferentiere a constientei si a empatiei ne-ar putea ajuta sa fim mai blanzi cu cei diferiti. Mai blanzi in judecati vreau sa zic. Dar cred ca pentru oamenii needucati si inconstient care ii pun pe ceilalti in pericol prin inconstienta si neglijenta lor, sistemele autoritare de control au solutii mai bune decat blablaurile psihologice, filozofice si asa-zis democratice.

E inca un moment in care constat ca in cazul oamenilor generic numiti needucati (dar eu le-as spune imaturi si iresponsabili) vorba buna si metodele democratice nu dau cele mai bune rezultate in situatii de criza. De ce? Pentru ca oamenii imaturi si iresponsabili nu dispun din pacate de mecanisme psihologice (inclusiv gandire critica si utilizarea ratiunii adaptata la diferite contexte) astfel ca nu pot intelege cu propriile minti situatii noi si nu dispun de mecanisme personale complexe pentru a lua deciziile responsabile care ar putea avantaja intreaga comunitate.

Nu stiu daca ajuta sa fie blamati. Nu imi dau seama daca acestia, adulti fiind, mai au cea mai mica pornire, dorinta sau capabilitate de a-si deschide mintile. Psihologia spune ca, de multe ori, datorita adversitatilor din copilarie, mecanismele de aparare aresteaza efectiv dezvoltarea psiho-emotionala a acestor persoane. Devenite adulte ce le putem cere? Nu zic sa-i scuzam, zic sa ne folosim timpul liber castigat temporar pentru a analiza sistemul in care traim si a vedea cum am putea inventa unul care sa produca mai putini viitori adulti traumatizati in copilarie si abrutizati. Pentru ca sunt inca tanara si destul de idealista, eu cred ca ar fi posibil treptat sa crestem copii mai sanatosi din punct de vedere emotional si mai pregatiti pentru viata in comunitate.

Cum? 

Am spus-o de multe ori: devenind noi parinti sanatosi emotional si responsabili pentru binele mai mare al nostru si al celor din jur. Psihoterapia si dezvoltarea personala sunt de baza in acest sens.

Sanatatea emotionala a unui individ e cruciala atat in vremuri bune cat mai ales in vremuri de criza.

Neurostiintele confirma ceea ce psihanalistii au intuit de peste 100 de ani: viata emotionala inconstienta ne guverneaza viata. In vremuri de criza cu atat mai mult. De aceea toate indemnurile rationale (stati calmi, faceti asa, dregeti asa) nu au efectele scontate. Pentru ca oamenii actioneaza sau reactioneaza sub impulsul unor emotii, de care de cele mai multe ori nu sunt constienti.

Ce putem face pe timp de auto-izolare cat criza nu a trecut granitele tarii, orasului, casei, familiei noastre? Tot ce ne face sa ne simtim bine, orice ar fi asta pentru fiecare din noi.

Eu mi-am propus sa scriu acest jurnal, in care voi lasa sa curga gandurile si sentimentele. Imi face bine sa scriu, simt ca ma exprim, ca ma manifest, ca exist. Este una dintre marile mele placeri, dar din cauza lipsei de timp nu o faceam prea des.

Va invit sa faceti cat mai mult din ceea ce va place in aceste zile (de acolo de unde sunteti izolati, desigur, spre binele comun). Daca va ajuta sa scrieti, scrieti si impartasiti cu ceilalti o parte din universul vostru interior. Scrieti jurnale, scrieti povesti, scrieti ce va apasa, ce ganditi. Daca aveti alte pasiuni, dati-le curs si impartasiti-le cu ceilalti (online daca aveti internet – eu momentan nu am, dar sunt optimista ca serviciul isi va reveni si ca voi putea posta pe blog ce am scris).

Acum ca am terminat cu introducerea, imi incep propriu zis jurnalul.

Am fost in negare, asa ca ii pot intelege pe cei care au fost sau inca sunt si ei acolo. Am crezut ca virusul ii afecteaza doar pe cei in varsta. Am crezut ca presa italiana si internationala exagereaza (asta poate e si vina presei ca striga de atat de multe ori ”lupul”...). Nu mi-am facut provizii. Am luat masuri minime de izolare (practic nu am schimbat mare lucru, doar nu am mai folosit transportul in comun de marti 10 martie – dar il folosisem din plin pana atunci).

De miercuri pana vineri a inceput sa creasca in interiorul meu ideea ca e posibil sa fie adevarat ce se scrie, ca e posibil sa se intample si la noi ca in Italia, dar tot nu-mi venea sa cred. Am decis sa mai cumpar cate o cutie de nurofen in plus, cateva de antinevralgic pentru ca sufar de migrene, sa am in casa in caz de ceva.

Nu mi-am facut provizii. Vineri 13 martie am realizat ca e cazul sa intru in autoizolare preventiv. Dar nu aveam provizii. Am cumparat cate ceva, nu mare lucru pentru ca deja oamenii incepeau sa ia distanta si eu incepeam sa fiu mai constienta ca nu e de glumit. Vineri a fost ultima zi in care am iesit din casa.

Tot vineri am luat legatura cu persoane pe care le cunosc bine din nordul Italiei. Si cu informatii de la fata locului garantate, am lasat mecanismele de aparare (negarea) in urma si am inceput sa ma pregatesc psihologic pentru ceea ce imi imaginez ca se va intampla: izolare pe termen lung, schimbari semnificative in rutina zilnica... si vom vedea ce se va mai adauga pe lista.

Ce fac zilele astea mai mult decat imi permitea timpul sa fac pana acum? Ma bucur de ce am (ma bucuram si inainte, dar mai pe modul repede inainte). Acum ma bucur mai lent, de fiecare aspect pozitiv al vietii mele pe care il consider un dar, pentru care ma consider norocoasa. 

Ma amuz, cred ca umorul este o adevarata mina de aur pentru starea de bine fizic si psihic. Cand nu am cu cine sa glumesc, fac glume in capul meu. Practic orice situatie poate fi pusa intr-o nota amuzanta cu umor. Vedem asta foarte clar in abundenta de glume legate de criza actuala. Unii le considera mecanisme de negare. Poate. Dar eu cred ca umorul, atata timp cat nu e sarcastic, e foarte terapeutic si nu are ce sa strice.

Umorul este si a fost mereu prietenul meu cel mai bun, cu umor dezamorsez orice tensiune, orice cearta si pe mine la randul meu, o gluma potrivita ma poate scoate instantaneu din cele mai dubioase fundaturi si aparari psihologice. Daca aveti cum, folositi-l, rafinati-l, va fi mereu o calitate de pret, in orice situatie.

E si o vorba in psihologie, ca cine nu poate face misto (mai ales de el insusi) are o problema grava. Ma rog, nu e verificata stiintific si eu am parafrazat-o putin, dar, sa o spun mai intelectual: capacitatea de a face glume, inclusiv autoadresate (nu in sensul depreciativ, ci in sensul de a nu se lua asa de in serios) poate fi considerata o masura a sanatatii psihoemotionale.

Puteti face o verificare empirica: ganditi-va la oamenii pe care ii cunoasteti si care nu au umor...

Revin. Ce mai fac in zilele astea, pe care le consider inca bune? Ma observ inca si mai mult decat o faceam inainte (introspectia e instrumentul nostru preferat, al psihanalistilor). Am ocazia sa lucrez si mai mult cu mine, inclusiv in terapia mea (sunt recunoscatoare ca o pot continua online).

Pentru oricine e obisnuit cu introspectia, cu siguranta perioada asta va scoate in evidenta aspectele vietii care conteaza cel mai mult pentru fiecare din noi precum si pe cele pe care le-am neglijat pana acum cu motivul sau pretextul ca suntem ocupati, sau ca va fi timp alta data.

Eu ma gandesc la relatiile mele. Cele vii si cele moarte. Cele cu viii si cele cu mortii. Cat de mult au contat pentru mine, cum m-au modelat. Ma intreb daca oare am inteles ce inseamna prietenia cu adevarat? Daca am inteles iubirea? Daca as putea sa invat ceva in plus din perioada asta de izolare si de criza despre mine, ca prietena, ca mama, ca fiica, ca iubita etc? Normal ca as putea. Interesant de vazut ce voi afla, ce voi vrea, ce voi putea sa recunosc in mine.

Cum ne vor afecta fizic separarile? Lipsa de atingere pentru cei care sunt izolati singuri... lipsa de comunicare pentru cei aflati in conflict... lipsa de intimitate pentru cei care vor sta zi si noapte in spatii mici, impreuna. Cum vor fi afectati copiii de lipsa de socializare cu semenii? Ma gandesc ca ne asteapta perioade lungi de izolare. Cum le vom putea exploata la maxim avantajele? Ne vom umaniza si vom cerne doar ceea ce e esential si eminamente uman sau ne vom abrutiza si vom trai mai mult la un nivel instinctual, primar?

Sunt intrebari filozofice. Nu exista raspunsuri standard, totul va depinde de procesele si resursele interioare ale fiecaruia, cred eu. Dar intrebarile sunt utile pentru ca pot porni procese de transformare interioara.

Voi ce intrebari filozofice va puneti?

Foto https://www.pymnts.com/

8 motive să îți faci cadou un sejur de reconectare cu tine

... adică să mergi într-un retreat.

Mă ocup cu disciplină de mine, mai ales de psihicul meu de când am terminat masteratul, în 2004....

De atunci, toate investițiile mele importante, toate sacrificiile, au mers în direcția dezvoltării personale: psihanaliză în afara țării, formare internațională în analiză Jungiană, tot felul de cursuri, traininguri, educație continuă, muncă, efort și iar muncă. Partea cu efortul părea că nu se va termina niciodată.

Până într-o zi. Ziua în care am decis să merg în primul meu retreat de yoga. Ziua în care am decis că vreau să mă răsfăț, că vreau să trăiesc pentru plăcere și că merit toate astea (răsfățul, plăcerea...). A fost cu adevărat decizia care mi-a schimbat stilul de viață, și viața în general, decizia care a confirmat că pot și știu să am cu adevărat grijă de mine.

Și iată primul motiv pentru a-ți face cadou un retreat: pentru că meriți!
Meriți să te răsfeți cu o vacanță gândită special pentru a-i da minții tale timpul și spațiul să se relaxeze.

Al doilea motiv pentru care merită să-ți faci cadou un retreat este că vei avea o vacanță în care vei avea grijă cu blândețe de corpul tău. Nu îl vei neglija, nu îl vei suprasolicita ci îl vei cunoaște și îl vei mobiliza.

Al treilea motiv: nu vei veni acasa cu kilograme în plus sau în minus, ci cu un tonus bun și hrănit/ă cu tot ceea ce ai nevoie (în retreaturi meniurile sunt selectionate cu grijă, gustoase și sănătoase, din produse naturale, adesea cultivate local).

Al patrulea motiv: pentru a te conecta cu natura. Organizatorii acestor evenimente se preocupă să găsească locații relativ izolate, dar accesibile în același timp, departe de poluare, agitație, griji. Aici vei avea parte de confortul pe care ți-l dorești într-o vacanță, de liniște și de prezența vindecătoare a naturii.

Al cincilea motiv: pentru a cunoaște oameni noi. Vei cunoaște oameni care au motivații asemănătoare cu a ta pentru a fi acolo și sunt șanse mari să te simți acceptat și într-un fel, în familie. Eu așa m-am simțit în fiecare retreat în care am fost și m-am bucurat să văd cât de simplu e să găsești un loc unde nu ești judecat, unde nu trebuie să porți o mască, unde regulile bunului simț se aplică fără efort și unde e loc pentru fiecare, așa cum este.

Al șaselea motiv: pentru stabilitatea bugetului familiei. Retreaturile oferă de cele mai multe ori un plan de plată eșalonat și o reducere pentru persoanele care se înscriu din timp. Plătind eșalonat pe durata mai multor luni, nu te vei găsi în situația de a scoate din casă o sumă mare de bani pe perioada vacanței. Tranșele de plată nu sunt în general exagerat de mari, cel mai probabil oricum ai fi cheltiut suma respectivă pe ”nimicuri”. Investindu-i în retreatul tău, ai șansa să te și disciplinezi puțin în privința cheltuielilor nu neapărat necesare (vorbesc din experiența mea, cel puțin).

Motivul cu numărul șapte: Pentru a vizita locuri minunate și a păstra amintiri unice. Nu îmi amintesc cu plăcere de perechile de pantofi ridicol de scumpi și de incomozi pe care i-am purtat câte o singură dată, și nici de parfumurile de nișă (care miros minunat, e adevărat), pe care mi le-am făcut cadou când aveam nevoie să mă simt răsfățată, dar de retreaturile în care am fost îmi aduc aminte cu plăcere și recunoștință. Sunt amintiri foarte intime, despre locuri frumoase și oameni interesanți, dar mai ales sunt amintiri valoroase pentru că întâlnirea cu mine însămi este probabil cea mai prețioasă experiență posibilă.

Al optulea motiv: pentru a trăi o experiență nouă: a avea pe cineva care se ocupă de program, a avea timp liber, dar și timp structurat, a fi chemat la masă ca în copilărie sau în tabără, a te lăsa îngrijit/ă. Uneori ai nevoie să iei distanță față de grijile zilnice pentru a te reîntâlni cu tine.

Dacă te tentează ideea unei astfel de experiențe, îți recomand acest retreat: Yoga Reflexion Expression Retreat in Tuscany


PS Nu este un program dificil, se adresează atât persoanelor cu experiență cât și celor care vor să încerce pentru prima dată o altfel de vacanță activă.

Pentru toate femeile care au trait, traiesc si vor trai pe lumea asta

Nu ne nastem femei ci devenim femei, a spus Simone de Beauvoir in 1949, usurandu-ne putin misiunea de a ne (re)descoperi identitatea si autenticitatea ca femei, fiecareia dintre noi.

Indiferent daca v-ati gandit sau nu la asta pana acum, indiferent daca sunteti femeie sau barbat, va provoc sa va intrebati ce inseamna o femeie? Este o femeie doar o femela, din punct de vedere biologic, dotata cu organe genitale femeiesti (ovare, uter) sau este mai mult decat atat? O fiinta unica, o persoana, un rezultat unic si original al influentelor biologiei, fiziologiei, culturii, experientelor si a interactiunilor cu alte fiinte, cu alte persoane?

Eu o cred pe Simone, si nu consider ca m-am nascut femeie, ci ca sunt in plin proces de a deveni o femeie unica.

Am intalnit multe femei, si ele unice, si ele in procesul devenirii, in munca mea si tuturor le sunt recunoscatoare pentru o bogatie de experiente si de concluzii cu care am ramas.

Am intalnit si multe femei care nu si-au pus intrebarea daca s-au nascut sau au devenit femei, care nu stiau ca sunt femei (adica fiinte de sine statatoare, unice, frumoase, puternice, autonome). Aceste intalniri m-au influentat poate si mai mult, si m-au motivat sa explorez aceasta tema (identitatea feminina) si sa vorbesc despre ea prin cuvinte si prin fapte.

Mi-am asumat ca misiune sa fiu un exemplu si un ghid pentru fete si femei care cauta sensul identitatii, dar si pentru barbati care cauta si ei un sens pentru completitudine, pentru parteneriat, pentru propria lume interioara si mai ales pentru relatia cu aceasta.

Cand ne formam (ca femei, dar este valabil pentru oameni in general, deci in egala masura si pentru barbati), avem nevoie de validare. Avem nevoie sa stim ca suntem in regula, ca suntem valorosi, valoroase. Dar cine ne poate oferi aceasta validare? Cu siguranta nu cineva care nu poate recunoaste valoarea, in cazul de care vorbesc care nu pune pret pe feminin, pe femeie.

Uitati-va in jur, uitati-va la stiri, uitati-va in ziare. Sunt femeile valorizate? Si daca raspunsul este da, sunt ele valorizate suficient? Traim intr-o cultura care apreciaza femeia si o sustine? Sunt intrebari deschise, desigur ca raspunsurile sunt subiective.

Ma uit in jur curioasa si observ femei care merg la lucru, care duc sacose cu mancare acasa, care gatesc, care spala, care poarta copii in pantec sau in brate, care duc copii la scoala, la gradinita, care calca, femei care merg in vizite la persoane dragi la spital, femei care fac voluntaiat (aici va spun sigur, din experienta, persoanele care fac voluntariat sunt in majoritate covarsitoare femei), femei care se aduna si rad, glumesc, isi spun o vorba de incurajare, femei care creaza, femei care trateaza, femei care educa, femei care matura pe jos, care conduc (tramvaie, masini, departamente, companii)...

Ma intreb cate dintre ele aud frecvent feedbackuri pozitive, cate primesc recunostinta (directa sau indirecta) pentru energia pe care o pun pentru bunul mers al lumii, cate sunt constiente ca au devenit femei?

Am avut sansa sa cunosc personal femei care si-au facut o misiune din a ajuta fetele si femeile sa se cunoasca si sa se pretuiasca, si imi propun si eu sa duc mai departe acest cadou pe care l-am primit, incurajand si sustinand mamele sa isi ajute fetele sa se pretuiasca si ghidand femei in procesul de auto-cunoastere.

Detalii aici si aici